Cine ești?

Ce ti se întâmpla? Ești speriata, ești de-a dreptul îngrozită. Poate e Crăciunul, poate sunt toți oamenii aia fericiți care pun poze lângă brad, poate e faptul ca începi sa accepți ca ești om mare, nici tu nu stii. Dar ești paralizata de teama, ești confuza, nu înțelegi ce e cu tine.  Ești înconjurată de oameni care țin la tine și ești mai recunoscătoare ca niciodată. Tu nu mai ai prieteni, ai familie și nu poți sa exprimi in cuvinte cât înseamnă ei pentru tine. Și credeai, ai crezut atata timp ca asta e suficient. Erai convinsă ca ceea ce ai deja îți e suficient. Asta te sperie. Nu îți poți vedea viața fără ei și nu ți-ai fi putut închipui vreodată ca ai nevoie și de altceva.  De asta îți e atât de frica, pentru ca nu înțelegi. Nu înțelegi ce e cu tine, de unde a apărut schimbarea asta, pofta asta inexplicabila.  Poate e doar o perioada și o sa îți treacă, dai vina pe sărbători și profiți de orice moment, la fel ca înainte. Dar când te bagi in pat, simți ca lipsește ceva. Starea pe care o ai acum... e ceva ce nu ai mai simțit niciodată. Ai vrea sa scapi de ea, dar nu ca înainte. Nu vrei sa dispară și sa mergi mai departe, vrei sa o împlinești. Poate ca, totuși, nu aveai nevoie doar de 3 luni, a trecut mai mult de jumătate de an... Parca nu ești tu. Tu ești rece, impasibilă, rațională, tu nu înțelegi sentimentele. Singurii oameni fata de care te-ai lăsat sa simți sunt lângă tine și vor fi mereu acolo. Deci, de ce simți ca îți lipsește ceva?
Poate ca o sa înțelegi cândva, sau poate ca o sa uiți ca te-ai simțit vreodată așa cum te simți acum. Dar poate, poate, va apărea cineva care sa șteargă cu buretele ce simți acum și sa pună in loc bucurie. Poate, cândva, o sa îți împlinești pofta de iubire. 

Astăzi e despre mine

Astăzi am obosit. Am obosit sa mai fiu puternica, am obosit sa mă mai prefac ca nu îmi pasa. Astăzi am obosit sa mai spun ca sunt bine, am obosit sa mai rad. Astăzi am obosit sa îți mai scriu tie, am obosit sa îți dau tie toate problemele mele ca eu sa rămân cu orgoliul neatins. Astăzi am obosit sa mai fug, am obosit sa mă mai ascund și sa mă feresc. Astăzi am obosit sa mă mai mint ca n-am nimic, am obosit să-mi vând povesti.  Astăzi vreau sa adorm și sa mă trezesc când toate or sa fie bune. Vreau sa dorm pana când toate grijile și problemele dispar. Astăzi nu mai vreau sa le fac fața, astăzi nu mai vreau sa mă lupt cu ele. Astăzi vreau doar sa treacă și sa mă simt bine din nou. Astăzi am fost adevarata, cu bune și rele, vindecata și stricata.  Mâine o voi lua de la capăt. Mâine o sa mă trezesc și o sa lupt din nou, o sa fiu iar puternica. Mâine o sa pretind din nou ca toate îmi merg bine și ca nimic nu mă poate atinge. Mâine o sa zâmbesc din nou și o sa spun ca sunt bine. Mâine o sa îmi arunc din nou problemele spre tine și eu o sa mă detașez de ele. Mâine o sa mă prefac din nou ca sunt toate ale tale, ca tu ești cea slaba și eu sunt aici doar sa te aduc pe drumul cel bun. 
Dar astăzi, astăzi este despre mine. 

Despre cum sa îți târăști orgoliul in noroi

Te umilești, dar in momentul asta nici măcar nu-ți mai pasa. Nu înțelegi ce se întâmpla și asta te omoară. Tu poți sa treci peste orice, cu condiția sa ai o explicație, pe care acum nu ai. Când erai mică și mama ta voia sa te pedepsească, renunța rapid pentru ca ii cereai prea multe explicații. La tine nu e o dorința, un moft, ci e o nevoie. E aproape ca o nevoie fiziologică. Tu nu poți sa te desprinzi de ceva dacă nu stii de ce trebuie sa o faci.  Dar, vezi tu, asta nu înțeleg ei. Ei cred ca dacă pentru ei nu e important, nici pentru tine nu e. Probabil cred ca e doar o scuza sa continui sa stai pe lângă ei sau ca ești prea obsedată sa pleci mai departe.  Dar nu. Tu ai nevoie de răspunsuri și atâta tot. Tu nu te lași influențată de sentimente, niciodată nu ai făcut-o. Dar ai nevoia asta tâmpită pe care nu o poți controla. Și pentru asta îți calci orgoliul in picioare, îl arunci la gunoi, îl tăvălești in noroi și apoi, când te potolești, îl iei inapoi și îl porți mândra, așa murdar și rupt cum e. Și nimeni nu pare sa te înțeleagă. Era mai usor când erai copil, toată lumea îți spunea adevarul asa cum era, nu era moda asta cu ascunsul lucrurilor "ca sa nu doară". Nimeni nu va sti ca pe tine te doare, orice ar fi. Singurul lucru care te doare cu adevărat si nu poți sa il ascunzi e sa nu stii. Nu ai nevoie de mai mult, doar de 5 minute de sinceritate, de lucruri spuse verde in fata și pleci. Stii ca n-ai cum sa te lupți cu sentimente și dorințele oamenilor, și nici nu vrei asta. Nu ai vrut niciodată sa le schimbi deciziile. Ai vrut doar sa stii de ce au ajuns acolo. Doar ca ei nu înțeleg.  In the end, poate asta e motivul pentru care te întorci mereu la el. El ti-a spus. Ti-a spus tot ce aveai nevoie sa stii și a fost exact ce îți doreai sa auzi. Tu știai motivele, așa cum probabil ca undeva, adânc in mintea ta, le stii și acum, doar ca încă nu ai descoperit unde sunt ascunse. Știai motivele, dar aveai nevoie sa îți confirme. Te-a eliberat. Poate ca știa ca ai rămas doar din nevoia asta, sau poate ca nu. Dar te-a eliberat. Te-a lăsat sa pleci mai departe cu inima deschisă și cu mintea liniștita. Și poate, poate de asta nu ai cum sa îl uiți. 
Poate ca și ei știu acum și de asta nu îți spun, pentru ca poate cândva in viața asta, vor avea nevoie de un om la care sa se întoarcă și știu ca tu vei fi acolo. Dar ceea ce nu știu ei e ca nevoia asta, in timp, se diminuează. Și dacă asta ajunge sa fie tot ceea ce te tine in loc, s-ar putea sa fie prea târziu pentru voi când vor veni inapoi. 

Punct. Și de la capăt

Și inevitabilul s-a întâmplat. V-ați despărțit. Mi-ai spus de multe ori ca, atunci când l-ai cunoscut, tu voiai doar sa te joci. Abia iesisesi dintr-o relație luuunga și complicata și nu îți mai doreai încă una. Și, când a apărut el, credeai ca e exact ce îți trebuie.  N-ai avut niciodată curajul sa ii spui ce vrei. Știai ca trebuie sa pui punct și sa ii explici clar și răspicat ca tu nu ai de gând sa te implici emoțional, dar îți era mai comod sa renunți la toate discuțiile alea serioase și sa lași lucrurile sa vina de la sine. Ți-ai spus ca, atunci când vei simți ca lucrurile au mers prea departe, ii vei spune adevarul. Și, cumva, te-ai ținut de cuvânt. Când ti-a spus ca vrea o relație, i-ai explicat ca nu ești pregătită.  Dar, vezi tu, după ce a avut prima tentativa de plecare, ți-ai dat seama ca nu mai voiai doar sa te joci, dar erai încă speriata. Așa ca nu i-ai spus nimic. Și când a hotărât el sa lase lucrurile sa meargă natural și sa nu mai impună niciun "status" pentru ce se întâmpla între voi, te-ai simțit rănită și trădată, pentru ca ai crezut ca el o sa fie disponibil oricând pentru orice voiai tu. Știai ca asta nu e posibil, așa ca ai acceptat tăcută consecințele deciziei tale.  Și tot așa au mers lucrurile, când mai bine, când mai rău, pana intr-o seara. El ti-a zis ca lucrurile s-au terminat, tu ai vrut sa stii de ce și ați vorbit pana când el ti-a spus ca te iubește, iar tu i-ai spus ca ești pregătită sa ai, din nou, o relație. Credeai ca lucrurile or sa fie roz din momentul ăla și ca toată or sa va meargă bine. Dar, ce sa vezi, nu a fost așa. A început sa ți se para ca te evita, ca nu mai are chef de tine. Nici nu stii dacă se schimbase ceva la el sau nu, dar la tine sigur s-a schimbat ceva. Fuseseși atat de speriata de o relație încât, atunci când a început, aveai nevoie de confirmări ca de aer. Voiai doar sa auzi ca e acolo pentru tine, ca te susține, ca te iubește, ca ii e dor de tine și toate cele. Nu mai erai tu, ieșise femeia proasta din tine. Te-ai schimbat la 180 de grade, erai slaba și nesigura. De fapt, între voi nu se schimbase nimic, avuseserati o relație și înainte, dar in mintea ta s-a schimbat tot.  Și v-ați despărțit. N-ai înțeles prea multe. El a zis ca vrea doar sa nu va mai vedeți un timp, tu te-ai simțit atacată, te-ai aparat cum ai știut și v-ați despărțit. Habar n-ai ce s-ar fi întâmplat dacă ii spuneai doar "ok". Dar lucrurile s-au consumat deja și n-avem timp de what ifs. 
Ați continuat sa vorbiți, totuși. Și ați hotărât sa fiți acum așa cum îți doreai tu sa fiți când l-ai cunoscut. In sfârșit, tot ce voiai tu s-a întâmplat, de comun acord. Dar, ce sa vezi, acum nu mai vrei. Nu stii ce s-a întâmplat cu tine, dar acum vrei o relație. Vrei sa iubești, vrei sa faci toate nimicurile alea care definesc o relație. Au rămas lucruri neconsumate între voi și trebuie sa terminati cu ele, stii asta. Și după, după trebuie sa pleci și sa o iei de la capăt. Știu ca nu vrei, știu ca ești, din nou, îngrozită de o relație, dar trebuie sa o iei de la capăt. Nu te poți îndrăgosti dacă nu îți dai voie sa cunosti oameni noi. Trebuie sa te rupi de trecut și sa o iei încă o data de la 0. Știu ca îți e greu, dar, draga mea, nu ai de ales. Pentru el, ți-ai dat seama prea târziu ca ai sentimente. 

Scopul scuza mijloacele

Nu-ți mai amintești exact când s-a întâmplat asta. Nici măcar nu stii dacă a fost o decizie conștientă sau a venit pur și simplu. Tot ce îți amintești e ca, demult, tatăl tău ti-a spus ca ești nemuritoare. N-ai înțeles mare lucru, erai mică și nu înțelegeai ce e moartea. Dar poate ca vorbele lui ți-au intrat in subconștient. Ai crescut și ai realizat ca a fi nemuritor nu are nicio legătura cu moartea fizica. De asta nu ai cum sa scapi. Dar poți fi nemuritoare. Și stii ca vei fi. Și pentru asta te lupți și te zbați zi de zi.  Ți-ai spus ca scopul tău e mare și ca ești dispusă sa faci orice sacrificiu ca sa îl atingi. Ai renunțat de mult la ideea de a avea o viața simpla, liniștita și fericita. Ți-ai asumat faptul ca e posibil sa fii singura o viața întreaga, doar ca sa ajungi unde ți-ai propus. And that's ok, pentru ca scopul tău merita.  Dar vezi tu, sunt doua cai prin care poți să-l atingi. Poți lasă in urma ta ceva bun sau poți lasă ceva rău. Poți face ceva suficient de rău încât toată lumea sa își amintească de tine. Poți omori pe cineva important sau, și mai bine, poți deveni un criminal in serie. Dar nu, tu ai ales calea mai grea. Tu vrei sa faci ceva bun. Vrei sa lași ceva bun in urma ta. Vrei ca pe oameni sa ii ajute legacy-ul tău. Așa ca ai început cu pași mici.  Ai cunoscut mulți oameni de-a lungul vieții tale și vei mai cunoaște mulți. Ai stat lângă ei când au avut probleme, ai fost acolo când le-a fost greu. I-ai îndrumat pe calea cea buna. Ai stat acolo pana când ai fost sigura ca oamenii aia vor fi bine și fără tine. Ai stat acolo pana când ai fost sigura ca oamenii aia vor avea o viața fericita. Ți-ai făcut treaba și apoi.. apoi ai plecat. Fără sa te uiți in urma. Ai plecat și i-ai lăsat sa își trăiască viața.  Tu nu ești făcută sa ai o relație, pentru ca tu nu poți pune relația mai presus de orice. Pui omul de lângă tine pe primul loc și când nu mai ai cu ce să-l ajuți, pleci mai departe. Cauți alți oameni pe care sa ii poți ajuta. Și toate astea pentru ca nu l-ai putut ajuta pe singurul om din lumea asta pentru care ai fi lăsat tot. Și scopul tău și toate.  Și, între timp, când treci de la "o victima" la alta, te distrugi pe tine. O stii bine și ți-ai asumat-o. Stii ca îți faci rău. Mereu lași o parte din tine in locul de unde pleci. You'll end up empty and you know it. Și ți-ai asumat și asta. Orice for the greater good.  Dar vezi tu, între oamenii pe care i-ai cunoscut au fost și unii care au văzut ca îți faci rău. Au fost unii care te-au înțeles și au înțeles ca, dacă te vor lasă sa ii ajuți, te vor pierde definitiv. Asta e paradoxul cu tine, tu nu vrei sa îți faci tie bine. Te implici, ești trup și suflet acolo, dar doar pentru un timp. Și când pleci, nu mai e cale de întoarcere. Nu te gandesti nici măcar o secunda la cât bine îți face sa ai oamenii aia lângă tine, la cum și ei te pot ajuta. Tu ești convinsă ca nu ești "the one for them" și aia e. Dar dacă, de fapt, ești? Poate nu pentru totdeauna, dar pentru moment. De ce nu te gândești măcar o data sa nu mai pleci? Tu ești convinsă ca după ce vei pleca, ei își vor reface viața fără tine și vor fi mai fericiti, iar tu vei putea sa ajuți pe altcineva. 
Ei, draga mea, uite de asta exista oameni care pleacă de lângă tine. Și poate de asta ii prețuiești atât de mult pe aceia care pleacă. Pe aceia care înțeleg ca tu nu vei rămâne pentru totdeauna și pleacă înainte ca sentimentele voastre sa fie prea puternice. Pleacă înainte sa te distrugă și sa se distrugă. Pleacă nu pentru ca asta își doresc, ci pentru ca tu nu ești capabilă sa crezi ca ai putea sa faci bine cuiva și cand nu are probleme. Oamenii aceia.. ei nu te lasă sa ii ajuți. Oamenii aceia sunt cei care contează cu adevărat. 

Singura.

Pai ce ai făcut? Nu am hotărât noi ca iei patul ăla și îl muți in mijloc? Acum e mai rău ca niciodată, nu l-ai mai sprijinit de un perete. L-ai pus pe colț, ai crezut ca e mai sigur așa. Ca o sa țină pana când o sa cada ambii pereți. Dar ce sa vezi? A căzut și patul tău o data cu ei.  Ultima data ți-am spus ca trebuie sa iei o decizie. Ți-am sugerat ca decizia ta ar trebui sa fie sa pleci. M-ai ascultat, dar nu pana la capăt. Ai luat o decizie, dar ai hotărât sa te arunci cu capul înainte. De fapt, mereu ai făcut asta. Te-ai băgat in toată treaba asta fără sa te gândești o clipa încotro duce. E o provocare, asta ți-ai zis. Pentru tine atât trebuia sa fie. Și ti-a plăcut ideea al naibii de mult. Și te-ai aruncat fără sa te gândești la altcineva.  Ești egoista și acum sunt mai convinsă decât oricând. Când te-ai hotărât tu ca vrei sa treci testul asta, ca vrei sa accepți provocarea asta, te-ai gândit ca el chiar avea nevoie de cineva sa fie 100% acolo pentru el? Tu nu o poți face și o stii bine. Tu ai hotărât cândva, demult, ca ai un scop pe lumea asta și ca poți sa te lipsești de dragoste și liniște pentru asta.  Și știai toate lucrurile astea când te-ai hotărât sa intri de-a binelea. Când ați hotărât sa încetați cu prostiile și sa aveți o relație adevarata, știai tot. Și nu ti-a pasat. Ai intrat cu bocancii murdari in viața lui, ai lăsat urme de noroi și acum trebuie sa pleci. L-ai mințit in tot timpul ăla cât v-ați jucat, nu l-ai lăsat niciodată sa te vadă așa cum ești tu. Nu l-ai lăsat sa vadă ca și tu ești stricata. Ai încercat mereu sa ii arați cât de puternica și independenta ești. I-ai promis ca o sa îl ajuți. Dar cum sa îl ajuți dacă nu stii sa te ajuți pe tine? L-ai mințit, l-ai amăgit și parca nici acum nu ai pleca.  Pai ce ai făcut? N-am hotărât noi ca nu o sa îți mai bați joc de oameni? Te doare? Foarte bine. Așa îți trebuie. Ți-e dor? Îți pare rău? O meriți. Meriți să-ți fie greu, meriți să-ți fie rău și sa suferi. Meriți pentru ca, chiar dacă nu realizai asta, i-ai făcut numai rău. 
O sa fii bine. Dar acum nu ești. Și nu trebuie sa fii. Acum trebuie sa fii rău și poate, poate, data viitoare îți vei șterge bocancii pe preșul de la intrare. 

Fără titlu

A trecut atâta timp și tu ești in același stadiu. Chiar sunt dezamagita, sa știi. N-ai reușit să-ți faci ordine in gânduri, tot nu știi ce vrei. Continui sa susții sus și tare ca tu nu ai o relație, când, de fapt, nici măcar tu nu te mai crezi.  De ce stai? Te-ai atașat sau poate doar te-ai obișnuit, nici tu nu știi. Habar n-ai ce simți, nu ai o explicație pentru nimic. Aștepți sa îți pice un răspuns din luna, sa se întâmple o minune ca sa iei o decizie sau ce? Tot spui ca nu vrei o relație, ca e complicat și tu vrei sa ai libertate. Și atunci, de ce l-ai lăsat sa își lase lucruri la tine? De ce in suportul tău din baie e o periuța de dinți in plus? De ce ai vrut sa se întâlnească cu singurul om din lumea asta care caută bărbatul perfect pentru tine și despre care stii ca nu îl va accepta? Vezi tu, poate ca tu încă te mai crezi, dar din afara se vede totul al naibii de clar. Ai o relație și îți e teama sa accepți asta. Îți e teama pentru ca, in momentul in care vei spune asta cu voce tare, va trebui sa te confrunți cu toate lucrurile care nu îți plac și pe care acum le accepți doar pentru ca "nu aveți o relație".  De exemplu, ești convinsă ca te minte. Nu ai nicio dovada, dar crezi asta pentru ca te-a mințit o data și încrederea ta acum e sub nivelul marii. Și te enervează și te consumi și nu înțelegi de ce face asta, dar nu ai curaj sa il intrebi pentru ca, nu-i așa?, nu aveți o relație și nu e treaba ta. Poate sa te minta cât vrea, ce treaba ai tu? Nu-ți pasa, doar nu e iubitul tău. De asta nu vrei sa recunoști, pentru ca scuza asta e buna pentru orice.  Și mai esti convinsă și ca lui nu-i plac o mulțime de chestii la tine. Nu ți le spune, dar vezi și simți. Dar, din nou, voi nu aveți o relație și nu ai voie sa îți pese. Tu ești cine ești și nu o sa te schimbi pentru un om care, teoretic, nu înseamnă nimic pentru tine. 
Dar, draga mea, nu poți sa amâni la nesfârșit. La un moment dat va trebui sa iei o decizie. La un moment va trebui sa stați fata in fata și sa puneți lucrurile la punct. Sau poate ca nu, poate ca trebuie doar sa pleci înainte sa fie prea târziu. Fără explicații, fără scene, fără mesaje kilometrice. Brusc, dar liniștit, așa cum ai și intrat in viața lui. Și poate ca acel "moment dat" e acum.

Singura?

Si tu? De ce ești trista acum? Ai avut exact ce ți-ai dorit. Nu-mi
spune ca nu te așteptai sa se termine, pentru ca nu o sa te cred. Stii bine ca lucrurile trebuie sa aibă o finalitate, e unul din lucrurile dupa care te ghidezi in viata. Toate lucrurile duc undeva. Si acolo unde a vrut el, tu n-ai acceptat sa ducă. Era normal sa se termine si o stii si tu prea bine.
Si acum, ca s-a terminat, ai timp berechet sa-ti analizezi viata. Ai mai facut o data asa si tot nu te-ai potolit. Ai mai avut lângă tine un om dispus sa se implice si l-ai speriat, apoi l-ai lăsat sa plece. Te legi mereu de ceilalți ca nu spun ce simt. Dar tu oare spui? De ce ii minți mereu, de ce te minți pe tine? Cum poti fi atat de naiva sa crezi ca nu te atașezi de un om cu care vorbești zi de zi? Iti umpli capul cu prostii, ca tu n-ai nevoie de dragoste, ca pe tine nu te ajuta cu nimic daca oamenii țin sau nu la tine. Cum poti sa spui asa ceva? Cum poti sa crezi asa ceva? Suntem oameni. Toți avem nevoie de dragoste.
Tu crezi ca ești puternica si ești smechera si n-ai nevoie de nimeni in viata ta, vrei doar sa ai cui să ii scrii si sa te țină cineva in brate ocazional. Si atunci, de ce iti e dor? Poti oricând sa găsești pe altcineva. Dar nu. Tu stai. De ce stai daca tot ce contează e sa fie cineva si nu contează cine e acel cineva?
Vezi ca te minți? Si totuși, nici măcar acum, in al 12-lea ceas, tu tot nu vrei o relație. Stii ca de asta ai nevoie, dar tot iti e frica. Si stai ca proasta si plângi si urli ca nu stii ce sa faci cu viata ta. E greu sa iei decizia asta. E greu sa alegi sa nu mai fii singura, asa-i? Eu te-am avertizat, dar cine sa ma asculte? Le-ai găsit la toți defecte, i-ai obligat să-ți greșească suficient de tare încât să-ți spui ca nu poti trece peste asta si nu poti sa te implici fata de un asemenea om. Ai fost atat de egoista in tot timpul asta, încât nici tie nu iti vine sa crezi. Ți-ai bătut joc de oameni, pentru ca pur si simplu nu poti renunța la jocul asta. Pur si simplu nu poti sa renunți la comoditatea pe care ți-o oferă singuratatea. Iti cauti atâtea scuze, inventezi argumente si le lustruiești pana începi sa crezi in ele.
Stii ce, ai căzut in capcana. Si ești căzută atat de adânc, încât nimeni nu te poate scoate de acolo. Ai crezut ca daca pentru tine e suficient atat cat dai, pentru toată lumea e. Dar, vezi tu, nu toată lumea e la fel de speriata ca tine. Ai crezut ca daca tu nu vei pleca, nici ei nu o vor face. Dar tu, daca erai in locul lor, ai fi stat? Si acum, ca știm amândouă răspunsul, te mai întreb o data. De ce iti e dor?

Singura. Fericita?

Te-am mințit aseară. De fapt, nu te-am mințit, doar ca nu ți-am spus tot. Nu ți-am spus ca in tot timpul asta in care tu pretinzi ca ești singura si fericita, exista cineva. Tot timpul o sa existe cineva, pentru ca oamenii pur si simplu nu-s făcuți sa fie singuri.
O sa existe cineva cu care o sa vorbești, cineva cu care iti vei pierde nopțile povestind, cineva care să fie primul om căruia vrei să ii spui cand ti se intampla ceva. O sa existe mereu cineva care sa se atașeze de tine, dar tu o sa fii prea speriata si nu o sa iti dai voie sa te implici emoțional prea mult. Sau, cel puțin, asta vei crede. Si o sa încerci sa profiți in continuare de singuratatea ta. Ii vei explica cum stau lucrurile, ii vei spune ca tu nu ești pregătită sa ai o relație adevarata si ca iti plac lucrurile exact asa cum sunt. Si el o sa accepte, sau poate nu. Vei vorbi si cu alți oameni, vei ieși cu alți oameni. Pana la urma, n-ai nicio obligație fata de nimeni si iti permiți. Dar seara, cand mergi acasă, te vei simți vinovata. Rațional, stii ca nu ai niciun motiv sa te simți asa, dar parca ceva te tine, te oprește. Încerci sa te convingi ca nu faci nimic greșit, dar tot simți nevoia sa ii spui ce ai facut. Si te abții, nu spui nimic, pana cand, intr-o dimineața, dupa ce răsare soarele si tu nu mai ești rațională, dai tot afara. Ii povestești tot si apoi regreți, pentru ca el nu are cum sa înțeleagă ce e in mintea ta si ce lupte se dau acolo in fiecare secunda.
Iti spui ca ai facut asta ca sa nu se atașeze, ca sa înțeleagă ca ce aveți voi nu e nimic serios, e doar o joaca de copii. Si pare ca lucrurile merg bine. El vrea mai mult, tu ii explici ca nu poti, el accepta si mergeți mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Si totul pare roz. Pana cand, intr-o seara, el hotărăște ca locul lui nu e acolo. Si tu nu înțelegi ce se intampla. Ai luat totul for granted, te așteptai sa fie acolo oricând ai nevoie. Dar, vezi tu, asta înseamnă o relație si tu i-ai explicat in nenumărate rânduri ca nu asta e ceea ce iti dorești. Te enervezi, spui ca tu n-ai face niciodată asa ceva. Dar oare asa e?
Pana la urma, draga mea, tu ce iti dorești? Iti era frica sa nu se atașeze prea tare de tine si sa nu il doară. Acum, ca a plecat, oare nu te atașaseși si tu de el? Oare chiar iti lipsește doar pentru ca nu mai ai cui sa ii dai mesaje cand te trezești?
Trebuie sa iti faci ordine in gânduri. Nu mai poti continua asa. Nu mai poti sa iti bati joc de oameni. Nu mai ai voie sa te apropii de nimeni pana cand nu te hotărăști ce faci cu viata ta. Nu e corect fata de nimeni sa iti suporte tie toanele. Nu e corect sa te apropii de oameni, sa te porți ca si cum ai avea o relație, dar sa te ascunzi, sa te minți ca nu e nimic real. Nu mai ai voie sa le dai altceva de înțeles oamenilor de lângă tine. Nu mai ai voie sa ii lași sa se apropie si apoi sa ii obligi sa se îndepărteze. Nu e corect, nici fata de tine, nici fata de ei. Trebuie sa iei o decizie. Nu poti lasa teama ta de a o lua de la capăt, bucuria ta de a fi singura sa facă rău altor oameni. E suficient ca iti fac tie rău. Pentru ca acum, acum cand ești singura de-a binelea, in loc sa fii fericita, te gândești ca ai greșit si ca le-ai facut rău altora. Gândește-te, înainte de toate, ca ți-ai facut rău tie. Gandeste-te ca acum tie iti e rău, pentru ca oricât de leoaica ai fi, tot te-ai atasat si nici măcar nu ți-ai dat voie sa recunoști asta fata de tine.
Draga mea, încetează sa te mai minți. Încetează sa te mai protejezi, încetează sa iti mai faci rău. Make up your mind. Hotărăște-te ce vrei sa faci cu viata ta înainte sa o distrugi de tot. Pana atunci, eu voi fi aici sa te susțin.

Singura si fericita

E bine sa fii singura. Ți-am povestit ultima oară de capcana singurătății. Cam asa e treaba: te hotărăști sa fii singura, iti spui ca ai nevoie de asta, te chinui puțin, urli, plângi, podeaua din baie devine prietenul tău cel mai bun. O sa te trezești intr-o seara conducând spre casa si o sa realizezi ca nu mai vezi drumul pentru ca ti s-au umplut ochii de lacrimi.
Ai petrecut aseară cu prietenii tai, astăzi ai stat cu ei, ați ras si ați povestit. Dar fiecare a plecat la el acasă si tu ți-ai dat seama ca nu te așteaptă nimeni. Si e ok, pentru ca te-ai obișnuit cu asta. Pana la urma, e ceea ce ți-ai dorit. Ai tânjit atat de mult timp sa fii singura, încât nici măcar nu ai voie sa te plângi. Si iti place, in cea mai mare parte a timpului. Dar nu in seara asta. In seara asta ți-ai fi dorit sa te țină cineva in brațe. Nu stii de ce, pentru ca nu vrei sa ai o relație. Te bucuri de libertate, ești mulțumită ca poti ieși cand vrei tu si cu cine vrei tu fără sa faci rău nimănui, dar parca tot n-ai dormi singura.
Termini de plâns, ajungi acasă, mai plângi puțin si te bagi in pat. Dimineața o sa o iei de la capăt. O sa fii iarăși fericita ca ești singura si o sa iti amintești ce frumoasa e viata ta.
Ei, asta e capcana. Ai stat singura suficient de mult timp încât sa nu mai ai răbdare sa o iei de la capăt. E greu sa începi o relație si stii bine. Nu toți oamenii pe care o sa ii cunosti sunt asa cum te aștepți tu sa fie. Nu iti dai voie sa te atașezi de nimeni si nu lași pe nimeni sa se apropie prea mult de tine. Fără sentimente zici, e mai simplu asa. Relațiile sunt complicate si tu nu vrei asa ceva in viata ta. Vrei sa te bucuri de tot ce presupune o relație, dar fără nicio obligație. Stii ca o relație adevarata nu se construiește intr-o zi si tu chiar nu mai ai răbdare. Vrei acum, asa ca faci compromisuri. Renunți la sentimente, spui ca asa nu poate sa te atingă nimic si pleci mai departe. Si iti place. Iti place al naibii de mult. Dar in seara asta... in seara asta vrei sa te țină cineva in brațe si nu e nimeni acolo. Ești sigura ca tot nu vrei o relație?

Tu unde iti sprijini patul?

Nu o sa te mint. Sunt aici sa te ajut, nu vreau sa iti vand vise. Nu o sa fie usor. De fapt, o sa fie foarte greu. O sa simti ca peretele pe care iti sprijineai patul a cazut si o sa iti fie atat de frica sa nu cazi si tu, incat nu o sa mai dormi. Probabil ca nici nu o sa mai mananci, o sa iti bagi capul sub plapuma si o sa plangi. O sa te simti singura si pierduta.
Nici macar nu conteaza daca l-ai iubit, pentru ca, in momentele astea, esti convinsa ca a fost marea dragoste a vietii tale. O sa fii speriata, nu o sa stii ce sa faci. O sa plangi si o sa tipi si o sa vrei sa te razbuni, apoi o sa te razgandesti si o sa plangi din nou. Nu o sa stii incotro sa o apuci, o sa ai numai ganduri negre. O sa te gandesti numai la cum o sa fie viata ta fara el, la cat esti de singura si parasita. O sa crezi ca toata lumea te uraste, ca nimeni nu e acolo pentru tine si ca nimeni nu te intelege. O sa incepi sa urasti pe toata lumea, nu o sa mai vrei sa vorbesti cu nimeni. O sa stai si o sa plangi si o sa crezi ca nimeni niciodata nu a trecut prin ce treci tu si nimeni nu poate sa inteleaga ce simti.
Si e in regula. E in regula sa fii daramata. E in regula sa urasti pe toata lumea si sa nu vrei sa vorbesti cu nimeni. E in regula sa nu stii ce vrei, sa nu stii ce sa faci, sa te simti singura si parasita. E in regula sa treci de la o stare la alta, sa fii deprimata si nervoasa. E normal si trebuie sa treci prin asta. Toate sentimentele astea te transforma in femeia de maine.
Greul incepe abia dupa. O sa realizezi ca esti singura, o sa intelegi ce inseamna asta. O sa iti doresti sa te bucuri de libertate. O sa incepi sa vorbesti cu oameni noi, o sa incepi sa petreci, sa iesi cu toata lumea cu care pana atunci nu puteai sa iesi, o sa te distrezi. Si seara, cand o sa te duci acasa, patul tau o sa fie gol, nimeni nu o sa te astepte si toata starea ta buna o sa se duca pe apa sambetei. O sa te trezesti dimineata si o sa te uiti in dreapta ta si nu o sa fie nimeni. Asta o sa te sperie cel mai tare. O sa incepi sa mananci singura seara, cand vii de la lucru, si nu o sa mai povestesti nimanui cum ti-a fost ziua. O sa incepi sa vorbesti cu prietenele tale, sa le povestesti lor. Si o sa functioneze un timp, dar si ele au vietile lor, problemele lor si nu vor fi tot timpul disponibile. Si o sa incepi sa iti urasti prietenele, o sa le consideri egoiste pentru ca nu sunt acolo 24 din 24 pentru tine, 7 zile pe saptamana. O sa te gandesti ca tu ai fi acolo pentru ele. Dar, hai sa fim serioase, stii ca n-ar fi asa. Dar, din nou, e in regula. Si prin asta trebuie sa treci. O sa crezi ca e sfarsitul lumii si ca nu mai stii cum sa traiesti.
ToatăDar stii ce? O sa treci peste. Nu pentru ca esti puternica si nici pentru ca el e un nemernic si nu te merita. O sa treci peste pentru ca nu ai incotro. O sa ridici intr-o dimineata din pat, o sa te imbraci dragut, o sa-ti aranjezi parul si o sa-ti pudrezi nasul si o sa muti patul ala. O sa-l pui in mijlocul camerei, nu o sa il mai sprijini de nimic. O sa te ridici si o sa iti continui viata. Probabil ca o sa pici in capcana singuratatii, probabil ca o sa inceapa sa iti placa sa fii singura. O sa vezi ca exista oameni in jurul tau care sa te ajute sa-ti recladesti peretele, ca nu ai nevoie de un om care sa te tina sa nu cazi, pentru ca ai deja o multime in jurul tau. O sa vezi ca singuratatea are avantaje, o sa vezi ca e mai usor sa fii singura. O sa ti se para prea complicat sa o iei de la capat cu cineva care nu te cunoaste, sa treci prin toate etapele. O sa-ti fie teama sa nu fii ranita din nou. O sa te obisnuiesti sa faci totul pe cont propriu, sa nu mai depinzi de nimeni. Si o sa iti placa.
Si apoi, out of nowhere, o sa apara un om care sa-ti fure bucuria de a fi singura si sa te faca sa crezi din nou ca iubirea e buna. Si poate o sa iti darame peretele din nou. Sau poate o sa darami tu peretele lui. Sau poate niciun perete nu se va mai darama. Sau poate o sa ajungi la 50 de ani sa ai 79 de pisici si sa fii fericita.
Dar nimic din toate astea nu conteaza acum, pentru ca esti singura si pierduta si nu stii cum sa te ridica la suprafata. Uita-te in jurul tau. :)

ToatăP.S. Le multumesc tuturor celor care au fost acolo atunci cand le-am cerut-o si, mai ales, acelora carora nu a fost nevoie sa le-o cer. Va multumesc voua, cei care mi-ati aratat ca a nu fi intr-o relatie nu inseamna a fi singur.

Despre dragoste si alte porcării

Sunt într-un moment de cotitura al vieții mele. Nu mai stiu ce simt, nu mai stiu ce vreau sa simt. Eu sunt rațională, eu nu simt. Eu aleg oamenii de lângă mine dupa considerente raționale. Eu nu ma bazez pe sentimente. Eu sunt cucerita de mintea omului de lângă mine, trebuie sa ma intrige. Eu nu ma îndrăgostesc cu inima, eu ma îndrăgostesc cu creierul. Si, oricât de drăguț ar suna asta, nu e un mod real de îndrăgostit.
Am fost intr-o relație de cand am aflat ce înseamnă una. Am avut primul "iubit" cand aveam 12 ani si de atunci n-am mai fost singura. Tot timpul am vorbit cu cineva, tot timpul am ieșit cu cineva. Am avut o relație de doi ani jumate si, la o luna dupa ce am terminat-o, am intrat intr-o alta relație care a durat 3 ani jumate. Si nici măcar in luna aia n-am fost singura singura, tot aveam pe cineva cumva.
Ei bine, acum sunt singura. Sunt, in sfârșit, singura. Vorbește lumea ca nu poti avea o relație serioasă, adevarata, pana nu înveți sa fii singur, tu cu tine, sa te accepți si sa  înveți sa te descurci singur. Oricât de aiurea ar suna asta, se pare ca am fost singura mai mult decât credeam. Am rămas singura intr-o dimineața. M-am speriat, nu știam ce presupune asta. Si apoi m-am trezit si mi-am dat seama ca totul e la fel. Am ajuns într-un stadiu in care imi sunt suficientă mie. Eu n-am nevoie de nimic. Pot sa ma descurc cu orice, in orice situație. Am lângă mine oameni pe care ma pot baza, oameni pe care ii pot ruga oricând sa ma ajute si stiu ca o vor face. Așadar, eu n-am nevoie de siguranța pe care ți-o oferă o relație, un bărbat... Si atunci, de ce am nevoie de un bărbat? Să-mi ofere dragoste? Dragostea nu tine de foame, nu ma încălzește cu nimic. Ce sa fac cu dragostea? Ma iubesc eu, nu e suficient?
Astăzi mi s-a spus ca eu am nevoie de un bărbat care sa ma ignore, dupa care sa alerg. Nu cred ca am nevoie de un bărbat care sa ma ignore, dar, totuși, e o urma de adevăr acolo. Cred ca singurul lucru de care am nevoie de la un bărbat e sa ma facă sa simt ceva. Vreau sa ma îndrăgostesc, oh, vreau atat de tare sa ma îndrăgostesc. Dar eu sunt rațională, eu nu pot sa ma îndrăgostesc. Eu n-am nevoie de un bărbat care sa ma iubească, eu nu visez la un bărbat care sa vadă soarele cum răsare si apune in ochii mei. Sunt nasoala, dar nu ma încălzește cu nimic. Eu vreau sa iubesc. Vreau sa ma facă să-l iubesc, vreau sa ma îndrăgostesc, vreau sa simt ca iubesc, vreau fluturi in stomac. Vreau sa nu ma lase să-mi treacă niciodată, vreau sa rad si sa plâng, vreau sa ma bucur si sa sufăr, vreau sa înnebunesc si sa nu-mi mai revin. Vreau sa simt. Dar eu, eu sunt rațională...

Cum sa devii tocilar

In vara asta trebuia sa imi fac practica pentru facultate. Am trimis zeci de cv-uri, am fost la muuulte teste si interviuri. Unii m-au refuzat, pe altii i-am refuzat eu. Si, cand in sfarsit gasisem ceva ce sa imi convina, hop!, primesc un telefon. Ma cheama la test. Bun, ma duc, n-am nimic de pierdut, zic. Trece testul, eu, convinsa ca nu trec, confirm in partea cealalta. Si, cand ma linistisem, ce sa vezi?, ma cheama la interviu. Aici era pentru primavara, eu acceptasem ceva pentru vara,asa ca hotarasc sa ma duc, sa vad despre ce-i vorba. Ajung, dau interviul, ma suna a doua zi si imi spun ca de marti incep. Si cam asa s-a schimbat viata mea. Mi-am dorit mult sa-mi fac practica pe bune, pentru ca eram intr-un punct in care nu prea stiam in ce directie se indreapta viata mea, ce vreau sa fac dupa ce termin facultatea si asa mai departe. Si cele 5 saptamani de internship au fost tot ce aveam nevoie. Inainte de asta, nu am crezut ca pot fi atat de tocilara incat sa ma bag seara in pat si abia sa astept sa vina dimineata ca sa merg la lucru. Dupa JSU, nu credeam ca doua saptamani imi mai pot fi de ajuns sa ma atasez de oameni. Mi-a luat mai bine de un an sa incep sa vorbesc cu colegii mei de grupa, asa ca nu aveam asteptari. Credeam ca o sa merg acolo, o sa ma puna sa fac niste chestii super simple si super plictisitoare, o sa le fac numai pentru ca asa trebuie si o sa fiu nerabdatoare sa plec acasa. Dar stiti vorba aia cu viata bate filmu'. M-am trezit intr-o dimineata ca-mi lipseste sa ma astepte colegul meu cu cafeaua dimineata, imi lipsesc tipetele colegei, imi lipseste "what the fuck"-ul celuilalt coleg. Imi lipseste sa urlu pe Skype ca am nevoie de ajutor pentru ca nu imi iese nu stiu ce chestie, imi lipseste sa-mi plece colegul si sa ii acaparez laptop-ul, sa sar de pe un scaun pe altul si sa injur pana nu mai pot ca am o eroare si nu stiu de ce. Imi lipseste sa ajung dimineata devreme si sa iau cate sucuri fara acid imi incap in mana, pentru ca mai tarziu nu o sa mai gasesc. Imi lipseste sa ajung la lucru cu cateva pungi pline cu mancare pe care sa le termin in prima jumatate de ora si apoi sa mor de foame, imi lipseste sa alerg intre facultate si firma. Imi lipseste sa-mi bag castile in urechi si sa-mi dau muzica la maxim pentru ca Ana a facut aplicatia sa arate dragut si ma cheama sa vad si mie nu imi pasa. Imi lipseste sa ne certe Ana ca nu suntem in stare sa punem un buton in mijlocul paginii, imi lipseste sa tipe la noi inainte de demo ca tuturor o sa le pese numai de cum arata si nimeni nu da doi bani pe codul nostru daca nu arata dragut si ca nimeni nu intelege cat de important e sa arate bine. Imi lipseste sa ne intelegem telepatic despre momentul potrivit de iesit la tigara, imi lipseste sa chemam mentorii sa ne ajute si ei sa ne spuna sa o luam o pauza inainte de toate. Imi lipseste sa ma enervez pe aplicatie, sa trantesc mouse-ul si sa fug afara. Dar cel mai mult imi lispeste sentimentul de implinire pe care il simteam cand lucrurile incepeau sa se miste. Nu credeam ca o sa imi lipseasca ceva. M-am trezit intr-o dimineata si mi-am dat seama ca deja mi-e dor. Am avut azi doua examene si am terminat pe la 2 jumate. Nu stiam ce sa fac, voiam sa ma duc la lucru. Am realizat in timpul asta ca imi place ce fac, imi place pe bune. Stiu acum ce vreau sa fac cu viata mea. Si stiu ca fara oamenii care au fost langa mine in tot timpul asta, nu as mai fi fost la fel de hotarata. Si pentru asta, daca veti citi asta, va multumesc! :)

Ca la prosti

Stiti momentul ala cand crezi ca mai rau de atat nu poate fi? Ei bine, tocmai am avut o zi plina de astfel de momente.

Sa incepem cu inceputul, zic. Parcasem masina pe locul cuiva si dimineata am zis sa o mut, poate vine omul si n-are unde sa lase masina. Bun, ma urc in masina si plec sa caut loc de parcare. Ma plimb cat ma plimb, nimic. Ma hotarasc sa plec spre lucru cu masina, poate gasesc un loc undeva pe drum. Vad ca nu gasesc nimic, zic sa caut prin centru, trebuie sa fie ceva. Si uite asa, am umblat 45 de minute ca sa gasesc un nenorocit de loc de parcare. In fine, se termina toata povestea, imi vad de ale mele.

Seara ma duc sa imi iau lucrurile de la prietena la care stateam si sa mi le aduc aici, ca m-am mutat din nou. Las iar masina aiurea, cu numarul de telefon in bord, si plec. Ma intorc peste 10 minute si imi gasesc stergatoarele ridicate. Buun, am enervat pe cineva. Ma duc sa-mi iau si restul lucrurilor, ma intorc si plec. Singura problema era ca strada pe care parcasem era cu sens unic si nu stiam cum sa ies de acolo. Masina mea nu voia sa plece, mi s-a oprit motorul in 5 minute de mai multe ori decat mi s-a oprit in aproape 3 ani de cand am carnetul. Trec si peste asta si pornesc. Portbagajul plin, in dreapta mea pestele intr-o cutie de cafea, nu am mai gasit vasul in care il adusesem. Merg incet, cu grija, sa nu cumva sa vars pestele. Si, cum eram eu atenta la peste, ma trezesc ca drumul pe care mergeam s-a terminat. Incep sa dau cu spatele si BUF. Ma opresc, ma dau jos sa vad ce s-a intamplat si apar o multime de oameni, toti vorbesc, eu nu aud nimic. Vad un tip cu telefonul la ureche. Il intreb daca il suna pe proprietarul masinii pe care  o lovisem, imi spune ca da. Astept. Imi zice ca omul isi repara masina o data pe luna, tot timpul i-o loveste cineva. Ma uit la masina lui, nu pare grav. Si iar imi zice tipul "vezi ca la tine se vede tare". Imi dau seama ca nici macar nu m-am sinchisit sa ma uit la masina mea. Nu-i mare lucru, se duce la polish zic. Sa vina cine e de venit si sa terminam cu toate. Coboara proprietarul si imi da cheile de la masina lui. Zice ca abia a scos-o din service, ca a intrat o gagica cu spatele in masina lui si sa ma duc eu sa o repar. Ne certam cat ne certam, coboara si nevasta-sa, ei tot o tin una si buna cu cat dureaza sa repari masina si ca ei nu vor amiabila, eu tot o tin pe a mea cu amiabila. Si trece cat trece, isi dau seama ca nu pot sa o dea la intors, mergem si facem copii dupa acte si luam toate hartiile de care avem nevoie. Intre timp, vine o masina care vrea sa parcheze unde era masina mea. Dau sa pornesc masina, nimic. Incerc de 3-4 ori, pana la urma se indura si porneste. O parchez pe alt loc si cand sa o aranjez, hop, nu prinde acceleratia. Am fost la 1 cm distanta de inca un accident.

Buun, trece si asta, rezolv cu oamenii, vine un coleg dupa mine si plecam. Imi duc lucrurile si incepem sa cautam loc de parcare. Si ne invartim si ne tot invartim pana ni se face rau cand, ce sa vezi!, chiar in dreptul nostru, cineva elibera un loc. Opreste, pune avarii si asteapta sa te depaseasca toata lumea ca sa poti da cu spatele sa lasi omul sa iasa din parcare. Si, cum asteptam noi sa iasa oamenii, aud iar BUF. Ne-am blocat. Am pornit repede dupa ala, ala nimic. L-am pierdut. Oprim. Ma dau jos din masina sa vad ce s-a intamplat si, surpriza!, inca o zgarietura PESTE cea pe care o facusem cu o ora inainte.

Care sunt sansele sa faci doua accidente in interval de doua ore si sa-ti lovesti exact aceeasi parte a masinii?! Colega mea de banca din liceu avea o vorba care se potriveste perfect acum: ca la prosti...

Cum m-am apucat de scris

Mi s-a sugerat ieri ca e posibil ca majoritatea problemelor mele sa se traga din faptul ca nu mai scriu. Acum cativa ani scriam foarte des, ori de cate ori mi se intampla ceva ce ma afecta in vreun fel. Ei, si, cum am crescut, a inceput sa mi se para putin penibil sa mai postez aici tot ce mi se intampla, sa mai scriu lucruri personale si sa-mi mai povestesc viata. Si, pentru ca nu mai faceam nimic cu tot ce scriam, usor, usor, am incetat si sa mai scriu. Si cand au venit problemele, n-am stiut ce sa fac cu ele. Am "ganduri irationale", asta a fost diagnosticul pe care mi l-a dat psihologul. Si de aici, au aparut anxietatea, paranoia, starile depresive, atacurile de panica, si asa mai departe. Niciodata in viata asta nu am stiut sa vorbesc despre ce simt, sa ma duc la oameni si sa le spun ceva. Mi se parea aiurea, nu stiam cum vor reactiona, nu stiam daca vor lua in serios ce le spun sau, poate, vor lua totul prea in serios si vor face ca toata viata mea sa para o drama interminabila. Drept dovada, n-am spus niciodata nimic. Dar scriam. Scriam mult. Si ma eliberam, niciodata nu tineam sentimentele nasoale in mine. Se pare ca, daca esti suparat si nu vorbesti, nu o sa iti treaca doar pentru ca nu dai importanta, ci, din contra, o sa se acumuleze toate cacaturile si o sa fie muult mai naspa cand rabufnesti. Si se pare si ca, daca povestesti (sau scrii), toate chestiile nasoale devin mai putin nasoale si isi pierd din importanta. Asadar, tot ce scriu acum e motivatia pentru "de ce ma voi apuca din nou de scris". Pentru ca m-am hotarat sa ma apuc din nou de scris, pentru ca m-am hotarat sa nu mai las nimic din ce mi se intampla sa ma afecteze mai mult decat e cazul si pentru ca blog-ul asta e o forma de terapie, o sa ma apuc din nou de scris. :)