In sfarsit. In sfarsit sunt ACASA, locul dupa care am tanjit aproape 3 saptamani. Locul la care m-am gandit mereu. Locul de care imi era atat de dor. Locul de care sunt legata de un sentiment ciudat. Ma gandesc cu nelamurire cum pot ei, romanii din strainatate, sa zica “acasa” locului unde locuiesc acum. Ma gandesc cum oameni foarte atasati de familie spun ca nici unde nu-i mai bine ca acasa, ca acolo unde traiesc acum. Am fost in orasul unde sunt cei mai multi bacauani. Erau usor de recunoscut, dupa cum aratau, insa daca incepeai sa le vorbesti, nu stiu daca macar 1 din 10 nu se prefacea ca e italian…
M-am gandit, in tot timpul acela, daca eu as putea pleca de acasa, in alta tara si am ajuns, cu bucurie, cred, la concluzia ca sunt strans legata de Romania asta de cacat. “Hei. Suntem in Romania. La ce te poti astepta?”. Astea sunt vorbe mult prea des rostite de cei ce se confrunta zi de zi cu cacatu` asta pur romanesc. Dar daca ar pleca? Ar mai spune asta? Eram acolo, printre straini si imi doream sa aflu daca si ei vorbesc la fel de tara lor. Si am ajuns la concluzia ca da. Orice om vorbeste de rau despre tara lui, dar cand e vorba s-o paraseasca se gandeste cu dor la cum spunea cele mai rele lucruri despre tara lui…si ii este dor sa mai poata spune ce spunea inainte.
E greu si sa pleci din orasul tau, stiu, dar oricum peste asta treci mai usor pentru ca ramai totusi in tara cu care te-ai obisnuit. Cand am aterizat in Italia, pasagerii s-au comportat absolut normal, cand am aterizat in Bucuresti, in schimb, toti au aplaudat si bucuria se putea citi in ochii tuturor. Erau ACASA. Nu mai conta ca stateau la o suta, doua, trei sute de km…erau fericiti ca erau in Romania.
In concluzie, cu aceasta calatorie m-am convins, cu adevarat, ca nicaieri nu-i mai bine ca-n Romania asta de cacat, ca nicaieri nu-i mai bine ca ACASA…
