E octombrie. E inca devreme, dar totusi e intuneric. Cutreier aleile din parc. E frig. Ma uit in juru-mi. Vad un tei ce mi-a tinut umbra candva. Acum e gol. Frunzele aramii zboara linistite. Se astern la picioarele mele, parca imi cer sa le incalzesc. Ma asez intre ele si iau una in palma. E atat de mic si frageda, se rupe cand o ating. Odata trageam mult de ea pana sa reusesc sa o desprind de crenguta-mama.
Vantul canta si melodia lui armonioasa ajunge cu usurinta la urechile mele nefamiliarizate inca cu aceste sunete.
Incep sa ma gandesc la cum natura se aseamana cu o fiinta umana. Toamna este un mare necaz si, asa cum oamenii cad in despresii, copacii isi leapada frunzele incet, incet, apoi se astern pe asfaltul rece tinandu-si de cald una celeilalte, nevrand sa se desparta nici in ultima clipa. Arborele sunt eu, iar frunzele sunt oamenii ce pleaca din viata mea cand intampina cea mai mica greutate. Crengile, putinele care raman mereu acolo, sunt familia mea si oamenii de incredere ce sunt acolo la bine si la rau. Si daca tot vorbeam de ele, ramurile groase se lupta cu frigul an de an, iarna de iarna doar ca sa ramana alaturi de trunchiul din care au iesit si alaturi de care au crescut, ca un prunc ce face orice pentru mama lui.
Ma ridic. S-a facut tarziu. Pasesc peste covorul de frunze si ma indrept spre casa. Mai arunc o ultima privire la tei. E gol, la fel ca inima mea…
