Te iubesc !

Iti multumesc pentru ca ma inveti ce este prietenia. Iti multumesc pentru ca ma asculti. Iti multumesc pentru ca ma intelegi. Iti multumesc pentru ca ma aperi. Iti multumesc pentru ca nu ma opresti din a face nebunii, ci le faci alaturi de mine. Iti multumesc pentru ca intelegi doar dintr-o privire tot ce am pe suflet. Iti multumesc pentru ca imparti cu mine toate bucuriile si toate tristetile. Iti multumesc pentru ca nu am nevoie decat tine pentru a ma distra. Iti multumesc pentru ca am o multime de amintiri minunate cu tine. Iti multumesc pentru ca ma enervezi atat de tare incat sa ne certam, ca apoi sa ne intelegem de o mie de ori mai bine ca inainte. Iti multumesc pentru ca atunci cand ma iei de mana imi atingi inima. Iti multumesc pentru fiecare imbratisare. Iti multumesc pentru ca ma faci sa imi fie dor de tine. Iti multumesc pentru ca imi accepti toti ceilalti prieteni. Iti multumesc pentru ca imi dai voie sa te iubesc. Iti multumesc pentru ca ma iubesti. Iti multumesc pentru ca ma alinti. Iti multumesc pentru ca imi citesti gandurile. Iti multumesc pentru ca esti tu. Iti multumesc pentru ca esti prietena mea. Iti multumesc pentru ca existi!

Astenie de toamna

E octombrie. E inca devreme, dar totusi e intuneric. Cutreier aleile din parc. E frig. Ma uit in juru-mi. Vad un tei ce mi-a tinut umbra candva. Acum e gol. Frunzele aramii zboara linistite. Se astern la picioarele mele, parca imi cer sa le incalzesc. Ma asez intre ele si iau una in palma. E atat de mic si frageda, se rupe cand o ating. Odata trageam mult de ea pana sa reusesc sa o desprind de crenguta-mama.
Vantul canta si melodia lui armonioasa ajunge cu usurinta la urechile mele nefamiliarizate inca cu aceste sunete.
Incep sa ma gandesc la cum natura se aseamana cu o fiinta umana. Toamna este un mare necaz si, asa cum oamenii cad in despresii, copacii isi leapada frunzele incet, incet, apoi se astern pe asfaltul rece tinandu-si de cald una celeilalte, nevrand sa se desparta nici in ultima clipa. Arborele sunt eu, iar frunzele sunt oamenii ce pleaca din viata mea cand intampina cea mai mica greutate. Crengile, putinele care raman mereu acolo, sunt familia mea si oamenii de incredere ce sunt acolo la bine si la rau. Si daca tot vorbeam de ele, ramurile groase se lupta cu frigul an de an, iarna de iarna doar ca sa ramana alaturi de trunchiul din care au iesit si alaturi de care au crescut, ca un prunc ce face orice pentru mama lui.
Ma ridic. S-a facut tarziu. Pasesc peste covorul de frunze si ma indrept spre casa. Mai arunc o ultima privire la tei. E gol, la fel ca inima mea…

It can't be for ages ...

7 ani… Iti aduci aminte? Eram de mana. Nici nu ne cunosteam bine, dar a fost dragoste la prima vedere. Eram prea mici sa iesim singure, asa ca le luam pe bietele mame dupa noi… Aveai mereu un loc cald la mine in camera, rezervat pentru tine si stiu ca si eu aveam mereu. Aveam o problema si veneam mereu la tine. Iti amintesti cum ma mangaiai pe spate si imi spuneai ca o sa treaca? Aveai pitici pe creier si ma sunai la 2 noaptea, iar eu enervata de rasul tau isteric te bagam in origini si iti inchideam, apoi te sunam a doua zi si te bagam din nou, iar tu incepeai sa razi si imi spuneai ca ma iubesti si eu iti raspundeam la fel. Ma chemai la tine la cafea si veneam nemachiata, nepieptanata si tu te trezeai sa imi faci atunci cunostinta cu cine stie ce oameni pe care asteptam de mult sa ii intalnesc. Erai inchisa in casa si am venit ca in filme, cu esarfa pe cap si ochelari la ochi sa iti arat cum sa iesi pe geam. Iti amintesti cum se uita lumea la mine, ca la o hoata? Si apoi ai gasit cheia si am venit la tine. Plangeam in hohote si el m-a sunat. Iti amintesti ca te-ai udat din cap pana in picioare cand ai calcat in balta aia doar ca eu sa rad in timp ce vorbeam cu el la telefon? Stateam la gura sobei si ne ascundeam de bunicu. Mai stii cand ne jucam cu tablita aia cu papusi de imbracat cu magneti? Eram la bunicii tai, bunici care nu suportau ca aveam tocuri, ori traista pe umar sau unghii vopsite. Iti amintesti cat radeam de ei? Ii spuneai “bunica”, chiar daca era a mea si nu eram geloasa. Iti amintesti cand m-ai bagat in dulap? Dar cand te-am trezit si imi povesteai de “nepoata lu’ bunica lu’ Maria” ? Vorbeste in geanta acum, sa nu iti aud vocea si sa ma podideasca din nou lacrimile…
Lucrurile rele nu vreau sa mi le amintesc, am trecut peste ele asa cum nu am facut pentru nimeni. Vreau sa stii ca te-am iubit si te voi iubi mereu, indiferent de ce a fost, este, sau va fi…
P.S. : Codrina , stii ca esti cuculetul meu blond si ca nimeni nu poate inlocui asta si iti promit pe viitor gandurile mele pentru tine. Te iubesc enorm si sper ca nu voi simti niciodata nevoia sa scriu o postare despre ce a fost, ci doar despre ce va fi! Te rog din suflet, nu lua in nume de rau aceasta postare.

Ea si El

Ea e inca un copil, chiar daca a trecut prin multe. Un copil care are nevoie de tine sa o iubesti sincer, cu toata inima ta, indiferent de greselile pe care le face. Are nevoie de tine sa o aperi de lumea asta rea in care ne invartim si ea, prea naiva fiind, nu isi da seama de cat de malefici sunt oameni. Are nevoie de tine sa o alinti, sa simta ca tii la ea. Are nevoie de tine sa o strangi tare in brate, sa simta ca e ocrotita. Are nevoie de tine sa o saruti cu patima, sa simta ca e a ta. Are nevoie de tine sa-i spui cat de mult inseamna pentru tine, sa se simta speciala. Are nevoie de tine sa o tii mereu de mana, sa simta ca nu iti e rusine cu ea. Are nevoie de tine sa iti faci griji pentru ea, sa simta ca iti pasa. Are novoie de tine sa ii aduci flori, ca peste un timp sa-si aminteasca cu placere de momentele in care le-a primit. Are nevoie de tine sa-i fii alaturi, pentru ca te necesita. Are nevoie de tine sa ii ciufulesti parul, sa simta ca nu te deranjeaza varsta ei.
Da, eu sunt aceea. Si da, de TINE am nevoie…

Sufletul, o mare de cuvinte

Si sufletul meu moare
Daca-i dai uitare
Tu l-ai aprins,
Tu l-ai si stins
Acum e gol
Ca un fluture ucis in zbor…
Nu mai poate canta
Tu i-ai luat cu tine vocea
I-ai luat bucuria de-a trai
Si i-ai daruit in schimb dorinta de-a muri.
Nu mai poate suporta durerea,
Isi doreste acum tacerea
Unei nopti de toamna uitate
Ca si toate suferintele in spate carate.
Ai ucis un suflet fericit,
Ai lasat in urma unul nimicit
De toate minciunile ce candva le-ai spus
Iar el, cu naivitate, nu le-a luat in ras.
Un suflet uitat,
De langa tine alungat
Ce acum viata nu si-o mai doreste
Caci doar pe tine te iubeste…

Cei mai frumosi ani !

Uite ca mai e putin si incepe scoala. Incepe ultimul an de scoala. Imi amintesc si acum ca de pe vremea cand eram o jumatate de om si paseam intaia oara pragul scolii ce avea sa-mi gazduiasca gandurile 8 ani la rand, imi doream sa fiu cea mai mare din scoala, sa fiu in clasa a 8-a, ca de, mi se pare ca cei mari sunt foarte “smecheri” pentru ca ne tratau oribil.

Acum, ca am ajuns in clasa a 8-a, ma gandesc cu groaza ca va trece atat de repede… Poate ca nu am realizat de la inceput, dar am cei mai buni colegi. Nici daca as fi putut sa-i aleg, nu as fi facut-o la fel de bine cum a facut-o soarta. Am trait 7 ani zi de zi in aceeasi clasa si am fost uniti. Poate singurul lucru bun care mi s-a intampalt mie in primii 4 ani de scoala. Femeie aceea ne-a unit. Stateam si ma gandeam cum a trebuit sa cresc, sa ma maturizez, sa ma schimb radical ca ceilalti sa ma accepte. Dar nu, ei nu. Colegii mei m-au acceptat cu bune si rele, si, intre noi fie vorba, au fost mai multe rele la mine. Dar m-au primit cu bratele deschise si m-au ajutat cand am avut nevoie. Pentru ei nu a contat cum aratam, ca eram machiata, coafata, bine imbracata, sau nu. M-au sustinut mereu, in fata profesorilor, in fata tuturor.

Chiar daca au fost nenumarate intelegeri, s-au format bisericute si tot tacamul, cand era o problema, eram impreuna si ma mandresc din toata inima ca-mi sunt colegi.

Sper din suflet ca peste ani sa ne revedem si sa ne amintim cu placere boacanele copilariei. Va iubesc enorm si va voi iubi mereu !

Poveste de dragoste

De cand eram mici visam la printi pe cai albi. Imi amintesc si acum cu placere ca-l iubeam pe Frantz din desenul "Printesa Sissi" si visam la un sot exact ca el. Apoi a aparut in viata mea prima telenovela, "Numai iubirea". Cred ca toate eram indragostite de Victor. Deja nu mai visam la feti-frumosi pe cai fermecati, ci asteptam iubirea pe motocicleta, asa cum avea Victor. Apoi "Rebelde". Visam la o iubire neimpartasita ca a Robertei si a lui Diego, visam sa fiu cu baiatul cel rau, visam sa fiu exact ca Roberta. Si, fara sa mint, inca-mi mai doresc sa pot arata indiferenta, cand sufletul meu e plin de dragoste.

Dar acum, acum am ajuns mare. Acum inca mai visez la o iubire perfecta, ca-n basme. Dar pe zi ce trece descopar ca viata bate filmul. Ca-n viata te aprinzi mai repede decat crezi dupa cine nu trebuie. Ca-n viata tanjesti dupa dragostea adevarata. Ca-n viata nu exista perfectiune. Ca-n viata chiar daca cineva are rolul principal in filmul tau, tu poate esti actorul fara rost in filmul lui. Ca-n viata nimeni nu o sa stea in furtuna sa te sarute cu patima, sau cu siguranta nu te va urma la casa de la tara a parintilor tai, se va urca pe masina si-ti va cere iertare. Nu va arunca baloane cu “Te iubesc, X” doar pentru ca ti-a gresit. Nu-ti va face serenade ca tu sa-i fii iubita. In viata reala, daca ploua fuge acasa si te lasa singura in ploaie. In viata reala, se ingrozeste doar si numai cand aude de ai tai. In viata reala nu va da bani pe baloane, iti va trimite cel mult un sms. In viata reala te va intreba, si daca nu vrei, va trece la urmatoarea, nu se va chinui.

Oare de ce nu poate fi totul perfect ca in filme? Oare de ce, constiente fiind ca nu exista, visam la Frantz, Victor, Diego…?

Dar intrebarea la care nu-mi pot raspunde este DE CE NU EXISTA IUBIRE PERFECTA?

De ce irosim viata?

Viata e prea scurta ca sa o irosim suferind. Si totusi o facem. De ce? Pentru ca nu realizam ca o viata avem si trebuie traita din plin. Dar si aceasta traire cu pasiune are doua taisuri si este foarte prost inteleasa. Acum, sa traiesti din plin inseamna sa fumezi, sa bei, sa te droghezi, sa stai numai prin cluburi si sa faci sex. Oameni buni! Nu asta inseamna. Viata e si asa prea scurta, iar noi o scurtam si mai mult. Ajungem la 25 de ani sa suferim ca nu mai suntem frumoase cum am fost o data si ca vom ramane singure pe veci, nici macar manastirile nu ne-ar accepta, ca, deh…, nu mai suntem virgine. Mie mi se pare o mare prostie modul asta de trai si regret din tot sufletul greselile pe care le-am facut.

Dar revenind la subiect, ma gandeam ca jumatate din viata ne-o petrecem plangand. Cand suntem mici plangem dupa jucarii, apoi de la nu stiu ce note, apoi ajungem sa suferim din tradari ale prietenilor si apoi din dragoste. Oare de ce nu putem trai cu totii fericiti fara atata suferinta care ne acapareaza sufletele? Oare de ce nu putem pretui viata la adevarat-i valoare? Oare de ce irosim atatea clipe frumoase, atatea bucurii ale vietii si preferam sa tanjim dupa o viata mai buna, dand cu piciorul sanselor care ni se ofera?

E urat, dar aceasta este realitatea. Nu stim sa punem pret pe viata, nu realizam ca avem doar una si ca suferinta nu are loc intr-un timp atat de scurt si ca sunt atatea lucruri ce ne pot face fericiti si le evitam cu dorinta arzatoare de a ne inchide in noi si a suferi. Incercati sa dati o sansa unei vieti fara suferinta, oameni buni!

Ha ha.

De ce imi curg lacrimile si acum? Imi poate spune cineva? Nu! Nimeni nu stie. Nimeni nu stie ce e acum in sufletul meu. Nimeni nu stie ca am sufletul gol. Nimeni nu isi da seama cat doare. Nimeni nu stie ca si noapte, in vis, plang. Nimeni nu stie ca sunt pierduta intr-o lumea mult prea rea. Nimeni nu stie cat sunt de slaba si cat ma poate afecta realitatea. Nimeni nu stie cat am plans si cat inca mai plang din cauza ei.

De ce mereu tot eu ajung sa sufar? De ce pe ele mereu le doare in cur? De ce mereu imi recapat credinta in ele in doar cateva secunde si sunt dispusa sa fac orice sa le ajut, cand m-au dezamagit de-atatea ori? De ce mereu ma pierd o data cu increderea in ele? De ce imi fac atata rau? De ce nu sunt capabile sa iubeasca cu adevarat pe cineva? De ce le-am considerat prietenele mele?

Este numai vina mea. Este numai vina mea ca sunt naiva. Este numai vina mea ca inca cred ca oamenii pot fi buni. Este numai vina mea ca ma daruiesc cu toata fiinta mea. Este numai vina mea…

Imi vreau viata perfecta inapoi!

Valentine`s Day

Cacat. O mare prostie. Romanii au inlocuit Dragobetele noastre cu Valentine`s Day pt a fi ca americanii, sa fie si ei smecheri. Spun toate astea si totusi iubesc sarbatoarea asta. O iubesc pt ca are insemnatate sentimentala uriasa pt mine. Pe 14 februarie mi-am inceput PRIMA RELATIE. Pana anul trecut nu insemna nimic. Dar de atunci a devenit cea mai important sarbatoare dupa Craciun, Paste si revelion. Tot atunci am primit si primul cadou de la IUBITUL meu. E clar de ce o iubesc atat, nu? O astept cu nerabdare, incerc sa o fac sa fie perfecta cu EL. Poate exagerez, dar nu realizez. O vreau cea mai frumoasa, ca si relatia. Daca ma gandesc la prima relatie, intai imi amintesc data. 14 februarie. Apoi suferinta, dar a trecut. A ramas doar o amintire, una din cele mai frumoase, cea mai dura suferinta dupa un baiat.
Uite de ce iubesc VD. Datorita LUI...

Scrisoare de dragoste

Il vad...

Il simt...

Visez ? ...

Sunt confuza...

E atat de ireal...

E atat de perfect...

Il am, dar parca visez. E imposibil. Nu pot sa cred ca e al meu. DOAR al meu... Dar e adevarat ? El e fericirea mea, el e frumusetea mea, el este tot. El e prietenul meu cel mai bun, el e iubitul meu, el este tot. E ca un film, e ca o carte, ca o poveste. E ca un basm al copilariei mele. E ceea ce mi-am dorit mereu. Si stiu ca orice inceput are si un sfarsit, dar parca simt ca nu va veni nicicand. E singurul la care am simtit ca e cel potrivit. Ma simt iubita, protejata. Ma simt cea mai importanta.

Si acum, raman in linistea serii, cu gandul la el.

Te iubesc...