Prosti, dar mulți

Ultima oară când am fost la doctor in policlinica de stat, am fost îndrumata la boli infecțioase sub pretextul ca am varicela și am fost sfătuită sa merg acolo și sa spun cât de tare mă doare și cât de rău îmi e, in condițiile in care aveam un ganglion inflamat din cauza unei masele. Am zis ca nu mai merg la stat niciodată. Pana azi. M-a sunat maică-mea plângând de durere, nu-și putea mișca piciorul. Am zburat pana la ea, am urcat-o in mașina și am fugit la o clinica privată. N-au medic, dar pot sa ne programeze pe marți dacă vrem. Mergem la următoarea clinica. Același răspuns. Cea mai rapida soluție, ținând cont de faptul ca femeia nu putea sa stea nici măcar așezată de durere, a fost sa mergem la Spitalul Județean de Urgentă Bacau. Fac dreapta sa intru in curte, mașina parcata in fata mea. Paznicul, cu o scârbă totala, îmi face semn cu un singur deget sa întorc. Pana mi-am dat jos centura și am coborât din mașina, șoferul mașinii din fata mea iese, inchide mașina și pleacă. In fata barierei. La singura intrare in curtea spitalului. Aceeași pe care o folosesc și ambulantele. Reușesc sa cobor și striga paznicul către mine "unde vrei sa intri, domnișoara? Unde vii cu mașina aici?". "La urgente" zic. "Ah. Așteaptă". Și aștept. 5 minute. 10 minute. Nu vine nimeni. In spatele meu coada. Maică-mea se ridica și iese din mașina, zice ca se duce pe jos. Nu vreți să ii fi văzut fata când a scos piciorul din mașina. In fine, mă duc și parchez in alta parte, mă întorc la ea. Intram. Trecem pe lângă alt paznic care își mânca liniștit mărul. Se uita scârbit la noi, mergem mai departe. Sunam la usa sa ne deschidă la urgente. Vine același paznic, mestecând același mar. Deschide usa, se pune de-a latul in usa, se uita la maică-mea ca la un gândac de bucatarie. "Buna ziua. Care e problema, doamna?", după ce a șchiopătat pe lângă el sa ajungă la sonerie. In fine, o lasă sa intre. Eu ies ca însoțitorii n-au voie acolo. Peste doua minute, hop și ea, roșie la fata, ii ieșeau aburi pe nas. "Da, doamna, ce ați pățit? Va doare piciorul? Pai și de ce nu v-ați dus la medicul de familie? Cum, tocmai și-a terminat programul? Ca sa vezi, a început sa va doară chiar când a plecat el acasă! Vreți sa va vadă un specialist? In policlinica, doamna, nu la urgente. Ha, ia uita-te la ea, eu văd ca poate merge". 

Astăzi, pentru prima oară, am aplicat pentru un job in străinătate. Astăzi, pentru prima oară, mi-am pierdut speranța. Nu politicienii sunt problema noastră. Problema suntem noi. Noi care ne complacem într-un sistem a cărui problema principala este schimbarea unui cuvânt in Constituție. Noi care semnam petiții pentru Refendumuri de 43 de milioane de euro, fără scop și cauza. Noi care trecem pe lângă femei maltratate in familia tradiționala și spunem "ei, lasă, bărbatul așa își arată iubirea". Noi care trecem pe lângă copii abuzați și spunem "unde da mama creste". Noi care ne înscriem pe "Antena 3 - Grupul Susținătorilor Fideli" și ii înjuram pe toți cei care nu considera ca domnul Dragnea este cel mai bun politician, ii numim hashtagisti, sorosisti, drogati și sanatanisti. Noi care ne-am bucurat când au murit oamenii in Colectiv, ca acolo era lucrarea diavolului, oamenii aia făceau slujbe pentru Satana și meritau sa moara in flăcări. Noi care vedem țigani pe strada și traversam cu copiii, sa știe de mici ce înseamnă ura și discriminarea, sa nu cumva sa crească și sa fie de acord cu persoanele homosexuale. Noi care susținem natalitatea, dar ne lăsam copiii prin maternități și fugim, ii trimitem la cerșit, ii facem numai sa primim alocații de pe urma lor. 

Știu ca nu va regăsiți in acest "noi", pentru ca știu cine poate sa citească ce am scris. Dar ăștia suntem noi. Și indiferent de numărul celor care nu fac parte din marele "noi", ei vor fi mereu mai mulți. Prosti, dar mulți. 

Și ca sa închei ziua asta cum se cuvine, am fost la o terasa, am cerut un ceai verde și am primit unul de menta ca "asta e singurul ceai verde pe care îl am".

Sa mergem toți la Referendum

In 7 octombrie mergem la vot. Mergeți, adică. Eu n-am niciun gând sa mă prezint. Și asta nu pentru ca nu îmi pasa de ce se întâmpla, ci pentru ca îmi doresc ca Referendumul sa nu fie validat ca poate poate văd și ăștia din Coaliția pentru Familie ca marea majoritate a populației nu da un leu pe problemele lor existențiale și se opresc cu absurditățile astea. Dacă susțineți familia, copiii, viața, dragi militanti, atunci de ce nu ați semnat 3 milioane de oameni pentru investirea fondurilor in construirea de spitale, de orfelinate, pentru simplificarea procedurii de adopție, pentru schimbarea legilor cu privire la abuzul copiilor? De ce, dragi militanti pentru familia tradiționala, nu dați doi bani pe copiii trimiși in strada la cerșit de doi soți - bărbat și femeie? Chiar credeți, dragi militanți, ca dacă o sa cheltuim n-șpe milioane pentru modificarea Constituției, ni se vor rezolva problemele? Nu o sa zic nimic de drumuri, biserici, pușcării și penali in funcții publice. O sa va vorbesc doar despre familia tradiționala și cât de mult bine face ea societății. 

In acest moment, căsătoria între persoane de același sex este interzisă in România. După Referendum - va rămâne la fel. Deci, va întreb din nou. Dacă ați reușit sa va adunați 3 milioane de oameni ca sa semnați un așa nonsens, de ce nu va adunați sa faceți ceva cu adevărat util pentru copiii pe care spuneti ca ii susțineți? Spuneti ca rolul familiei e sa procreeze, ca de asta ne-a lăsat Dumnezeu pe Pământ. Atunci de ce nu faceți, oameni buni, câte 100 de copii fiecare și sa va vedeți de treaba voastră? Chiar credeți ca dacă veți schimba Constituția, cuplurile homosexuale vor dispărea ca prin minune? Chiar credeți ca dacă veți schimba Constituția, oamenii vor spune "aha, deci familia înseamnă o femeie și un bărbat, iubitule, astăzi te părăsesc, mă duc sa mă însor cu o femeie pe care nu o voi iubi niciodată, cu care voi face un copil de care îmi va fi sila, pentru ca nu va fi rodul dragostei dintre noi, ci o obligație pe care o am"? Spuneti ca un copil născut și crescut intr-o familie "normala" are șanse mult mai mari in viața. Și probabil ca așa e. Dar asta se întâmpla deja. Nimeni nu interzice familia tradiționala, nimeni nu interzice uniunea dintre o femeie și un bărbat, nimeni nu le interzice celor doi soți sa toarne copii pe banda rulantă. Dar gândiți-va ca familie normala e și aia in care bărbatul e alcoolic, femeia e alcoolica, bărbatul bate femeia, femeia bate copiii, familia trăiește de la o zi la alta din alocațiile copiilor și din ajutoare sociale. Și, dacă nu mă credeți, va invit sa cunoașteti doua fetițe frumoase foc, pe care le văd de mai bine de 10 ani in aceeași intersecție. Vin in dreptul mașinii, dar n-au curaj sa ceara, poți sa vezi in ochii lor ca le e rusine de ce fac, dar n-au încotro. Și eu? Eu nu pot sa fac nimic pentru ele. Dacă le dau bani, banii aia ajung la părinții lor. Dacă nu le dau, a doua zi le văd cu ochii vineți. Și nu pot sa fac nimic pentru ele pentru ca, nu-i așa, eu nu fac parte dintr-o familie normala. Dacă le-aș lua din strada sa le duc acasă ca pe niște câini maidanezi, sa le hrănesc, sa le spăl, sa le îmbrac, sa le trimit la scoala și sa am grija de ele, se considera răpire de minori și intru la pușcărie. Dacă fac plângere împotriva părinților, o sa se facă o ancheta care va dura 729293819 de ani și care, dacă se va finaliza cu învinovățirea lemnelor pe care le numim parinti ai lor, vor ajunge in grija statului care, ce sa vezi, nu are grija de ele, evident, pentru ca statul nu e o familie tradiționala, deci oricum copilele nu au nicio șansa pentru ca nu sunt crescute de o femeie și un bărbat. Dacă fac cerere pentru adopție, nu mi le da nimeni pentru ca au părinți și, bineînțeles, le e mult mai bine lângă doi părinți denaturați, care le folosesc pe post de sursa de venit, decât intr-o familia netradițională formată dintr-o mama și... atât. 

Asta e realitatea in care trăim. Și asta e ceea ce susțineți voi. Susțineți ca unui copil ii e mai bine lângă femeia și bărbatul abuzivi care i-au născut decât in grija unei femei, a unui bărbat, a doua femei sau a trei bărbați care și-i doresc, care au mijloacele și toată dragostea necesară pentru a-i ajuta sa se dezvolte armonios și sa ajungă Oameni Mari. Voi nu ilegalizati căsătoriile între persoane de același sex, ca astea oricum nu sunt legale. Voi tăiați orice șansa a unui copil născut in familia greșita de a duce o viața normala. 

Am terminat facultatea!

Am terminat facultatea. Sunt fericita posesoare a unei diplome, a titlului de programator cu acte-n regula și a unui bagaj de cunoștințe foarte... gol. Am terminat trei ani de facultate in care n-am învățat nimic. 

Da, nu ați citit rău. Nici măcar la Informatica nu se face scoala. Și eu aveam vise, speranțe când m-am înscris. Nu m-am dus la Comunicare ca am zis ca aia e facultate de balet, eu merg la facultate sa învăț ceva, comunicare poate face oricine, nu îți trebuie facultate... pe naiba! Și informatica poate face oricine. Singurul avantaj pe care ți-l da facultatea e o picătura de credibilitate. Mai degraba se uita oamenii la tine care, vorba aia, ai o facultate in domeniu, decât la un geolog care se visează programator. 

Am terminat facultatea și nu știu sa instalez un Windows. Știu, in schimb, sa calculez volumul unui teren deluros folosind integrale triple. Știu sa estimez populația unei tari peste 20 de ani in contextul imposibil in care nimic nu se va schimba între timp in țara respectiva. Știu sa scriu polinomul lui Legendre folosind noduri Cebîșev de speța a doua și sa ii aflu necunoscutele folosind cuadraturi gaussiene. Nu înțelegeți nimic? E in regula. Nici eu. Dar cred ca ați înțeles ideea. 

Tot ce am învățat in facultate mi-a folosit pentru un singur scop: sa ma primească o firma sa fac practica. Testele pentru practica le dădeam cu algoritmica pe care am învățat-o in clasa a 10-a, dar la interviuri mai ziceam ceva de o baza de date, de o clasa, o metoda și, hop, eram IT-ista. 

Când m-am angajat nu știam nimic. Eram mai copac decât copacul din fata mea (scriu din leagănul pe care îl am pe balcon și chiar am un copac in fata). Eram atât de copac încât nu știam nici măcar sa caut pe Google soluții sa nu mai fiu copac. Nu o sa va zic ce nu știam, ca nu știam sa fac debugging, nu știam ce e ăla deploy, nu știam sa folosesc stackoverflow, nu știam nici măcar ca F5 fără CTRL face refresh din cache. A da, cât am fost in facultate credeam ca se scrie cash. 

Cam asta e ideea. Facultatea m-a învățat cum as fi lucrat acum 30 de ani. Adevarul e ca nu facultatea e de vina. Eu sunt. M-am născut prea târziu. 

Colac peste pupăza, facultatea mi-a dat o meserie. Facultatea mi-a dat puterea și curajul sa zic "sunt programator in **** mea (aici de fapt am vrut sa scriu tastatura, dar era prea lung si se pierdea efectul) trebuie sa fiu in stare sa rezolv asta". Facultatea m-a învățat toate lucrurile de care nu o sa am niciodată nevoie in viața reala și încă vreo doua. Dar facultatea mi-a adus oameni pasionați. Facultatea mi-a adus oameni cu care pot sta 5 ore sa vorbim despre de ce PHP-ul o sa moara in 20 de ani fără sa rămânem fără argumente. Facultatea mi-a dat oameni care sa rada când ii intrebi de ce poarta programatorii Java ochelari. Oameni cu aceleasi interese, oameni care mă susțin, oameni care mă ajuta, oameni la care pot oricând sa merg pentru un sfat, oameni care pot sa îmi instaleze Windows-ul. Restul le-am căpătat muncind. Acasă, la serviciu, in cafenele și terase, am muncit de m-a luat dracu sa termin facultatea și sa pot spune: ASTĂZI SUNT PROGRAMATOR. 

O lume minunata

Astăzi am fost cu câinele in parc. Pentru aceia dintre voi care nu știu, am un ciobănesc german de doi ani. Pentru aceia dintre voi care știu, nu mai are rost sa spun ca e cel mai blând și mai alintat câine din lume. A fost la dresaj 4 luni, timp in care, pe lângă comenzile de baza, a învățat sa facă paza. Mergem la locurile de joaca pentru căței cel puțin săptămânal de mai bine de un an. Uneori mergem doar noi doua, alteori ni se alătura prieteni. Unora le e frica de câini, dar nu și de câinele meu. Rona e câine lup și câinii lupi exista pe lume ca sa apere - oi, oameni, obiecte, tot ce considera ei, sau stăpânii lor, ca trebuie aparat.  Înainte sa hotărăsc sa îmi iau câine am căutat mult. Am citit despre fiecare rasa, am încercat sa înțeleg cu ce o sa mă confrunt, cum trebuie sa mă descurc in diferite situații. După ce am luat-o pe Rona, am continuat sa caut. De fiecare data când făcea ceva ce mi se părea anormal, căutam motivul. Fie ca citeam pe internet, fie ca vorbeam cu alți stăpâni sau cu dresorul ei, nicio acțiune nu a trecut neanalizata. Știu de ce face tot ce face, ce încearcă sa transmită, cum reacționează in diferite situații. Am învățat sa gestionez situațiile delicate.  Astăzi am fost cu câinele in parc. Cu câinele și cu câțiva prieteni. Unul dintre ei, așa cum spuneam ca se întâmpla uneori, nu se împăca prea bine cu alți câini. Așa ca ne-am așezat într-un loc mai ferit, încât sa poată câinii sa se joace liniștiti. In parc rămăseseră doar doi căței, in afara de Rona. Rona obosise și stătea cu noi. Toate bune și frumoase pana când unul dintre cei doi câini a hotărât sa vina la noi. Și a venit aproape. Prea aproape. Așa ca Rona a făcut ceea ce era normal sa facă. A alungat câinele de lângă noi ca sa ne apere. Așa cum va spuneam, am învățat in timp sa gestionez situațiile astea. Știu ca atunci când câinele meu e deasupra, e responsabilitatea mea sa ii despart, așa cum știu ca, atunci când câinele meu e jos, nu pot decât sa aștept. Ei, și acum, câinele meu era deasupra. Așa ca am întins mâna și am ridicat-o de pe celălalt câine. Problema rezolvată. Da' de unde! Vine stăpâna câinelui, alergând și urlând, se bagă sa își ia câinele, da peste mine și, evident, o scap pe Rona care se sperie și fuge iar după câinele ăla. Îl prinde, iar ea deasupra, iar mă duc sa o iau. Dar de data asta n-am mai ajuns eu prima. Sare femeie sa o ia pe Rona de pe câinele ei, Rona fuge și arunca cu ceva după ea.  Și acum problema mea. Dacă femeie reușea sa îmi prindă câinele și sa îl ia de pe câinele ei, câinele meu, normal, natural, instinctiv, ar fi atacat-o. Pentru ca e câine și pentru ca asta fac câinii. Eu n-am dadacit-o, am lăsat-o sa se apere singura, sa se descurce, nu m-am dus sa o iau dintr-o bătaie și sa o strâng in brațe. E câine. Câinii apăra oamenii, nu invers. Astea sunt regulile. Evident ca a urmat o cearta monstru. Argumentul femeii a fost ca i-a fost mușcat câinele acum doua zile. I-am zis ca eu acum doua zile nici măcar nu eram in oraș. A început sa tipe la mine ca ei nu ii pasa, ca e vina mea și sa nu mai vin in parc. A încercat sa îmi arate unde i-a mușcat Rona câinele, dar nu a reușit sa găsească nicio rana. A plecat tunând și fulgerand, amenințând in toate direcțiile.  Și acum, cearta s-a terminat, ea a plecat cu câinele ei, eu am plecat cu câinele meu. Dar povestea asta o sa se repete. Câinii se cearta și se împăca. Așa e de când lumea. Dar oamenii, pe de alta parte... oamenii nu ar trebui sa aibă câini fără sa știe cum sa se descurce cu ei. Nu te poți bagă între doi câini care se bat urlând, dând din mâini și din picioare și asteptandu-te sa se despartă. Câinii simt și dacă simt teama la stăpânul lor, o sa iasă cu atât mai urat. Nu poti pune mâna pe un câine pe care nu îl cunosti, despre care n-ai habar cum reacționează, in timp ce se bate cu alt câine. Pur și simplu nu poți. Nu așa funcționează lucrurile. Nu ai voie sa ai câine dacă nu stii nimic despre câini. Nu sunt experta, dar câinele meu nu a fost mușcat și nici nu a mușcat niciodată. Nu ai voie sa îți lași câinele liber dacă nu stii ce sa faci când se cearta doi câini. Și totuși, nimeni nu îți interzice. De asta se întâmpla atâtea nenorociri cu câini, din cauza tuturor oamenilor care cred ca animalele reactioneaza ca noi, care nu fac niciun efort sa le înțeleagă, care cred ca animalul lor e perfect și toate celelalte sunt defecte. 
Astăzi am fost cu câinele in parc. Și mâine îmi e teama sa mă duc din nou. Nu îmi e teama de câinele meu. Nu îmi e teama de ceilalți câini. Îmi e teama de stăpâna unui câine care o sa tipe și o sa fuga și o sa vina după câinele meu. Nu îmi e teama pentru noi. Îmi e teama pentru ea. Și îmi e mila de câinele ei. 

Nu pot sa fac asta. Îmi pare rau

Nu pot sa vorbesc cu tine și sa pretind ca nu mă doare. Nu pot sa pretind ca nu știu ca a apărut altcineva in viața ta. Nu pot sa pretind ca nu am o problema cu faptul ca vii la mine doar când nu mai ai alte opțiuni. Nu pot sa pretind ca nu mă afectează ca m-ai lăsa balta intr-o secunda pentru o alta ea. Nu pot sa pretind ca nu mi-a fugit pământul de sub picioare când mi-ai spus ca încă te gandesti la cea dinaintea mea. Nu pot sa pretind ca mă joc. Nu pot sa pretind ca nu îmi pasa. Nu pot sa dorm in același pat cu tine știind ca dimineața te va suna o alta ea. Nu pot sa stau in brațele tale știind ca a doua zi va fi alta in locul meu. Nu pot sa te sărut știind ca ai sarutat o alta ea cu câteva ore înainte. Nu pot sa fiu o alta ea in viața ta, când tu ai fost singurul el din viața mea. 
Nu pot sa fac asta. Îmi pare rău. 

Singura, dar

Iubitule, cât ne mai jucam? Astăzi ne iubim, mâine suntem iar străini. Mi-ai spus ca mă iubești și ai plecat. Ai plecat, m-ai alungat, dar nu m-ai lăsat sa plec. M-ai tras la tine și m-ai împins inapoi. M-ai chemat și am venit... am venit de fiecare data. Și iar te-ai speriat. Și iar am încercat sa plec. Și tot nu m-ai lăsat.  Nici măcar nu cred ca îți dai seama de toate astea, iubitule. Nu cred ca îți dai seama ca sunt legată de tine și nu pot sa plec. Am încercat, habar n-ai cât de tare am încercat. Te-am căutat in fiecare dintre ei, m-am agățat de orice cuvânt care îmi amintea de tine, am dat o șansa tuturor. Dar ei nu sunt tu, iubitule, și eu pe tine te caut.  Și momentele astea in care ești adevărat sunt atât de putine și de rare, dar ele sunt motivul pentru care nu mă pot desprinde. Noaptea in care mi-ai povestit toată viața ta, sarutul din mașina, oh.. sărutul din mașina. A fost atât de dorit și, totuși, ne-a distrus de tot. A trebuit sa mă opresc, sa trag aer și sa te întreb ce facem. Am știut amândoi ca nu e bine. Și am mai făcut-o o data. 
Dar dacă nu a fost bine, iubitule, de ce s-a simțit atât de bine? Dacă nu e bine, iubitule, de ce simt ca in brațele tale nimic nu mai contează, oamenii nu mai exista și suntem doar noi... doar noi. Dacă nu e bine, iubitule, de ce atunci te-ai lăsat sa simți si acum nu te mai lași? De ce îți e frica sa fii fericit? Daca nu e bine, iubitule, dacă nu ma vrei, iubitule, de ce nu ma lași sa plec? De ce, iubitule, tu ești acasă?

14 Februarie

Bun. V-ați despărțit. El ti-a spus ca nu e făcut pentru o relație. Tu n-ai crezut. Te-ai gândit mereu la noaptea aia in care ti-a spus toate acele lucruri... noaptea in care ați fost adevărați. Te-ai agățat cu dinții de noaptea aia. Ți-ai spus ca un om care se deschide așa in fata ta trebuie sa aibă sentimente. Și ai ales sa nu crezi niciun cuvânt din toate pe care ti le-a spus.  N-ai încercat să-l aduci inapoi. Ai încercat sa obții o explicație, sa afli un răspuns, pentru ca asta e obsesia ta. Dar el a continuat să-ți spuna aceleași lucruri pe care tu nu le credeai. N-ai obținut nimic.  Ai încercat să ii fii alături, sa fii acolo pentru el. Ai încercat să ii arați ca poate sa aibă încredere in tine. Ai vrut sa îl ajuți. Dar el, el tot nu a vrut sa te ajute pe tine. Si nici pe tine nu te-a lăsat sa îl ajuți. Te-a apropiat și te-a îndepărtat, v-ați jucat de-a șoarecele și pisica. Și tot nu ai aflat nimic.  Astăzi se împlinesc 9 ani de când ți-ai început prima relație. Și, pentru prima oară in 9 ani, ești singura. Nu e nimeni sa te țină de mâna. Și nu e nimeni in sufletul tău. In tot timpul asta, ai așteptat răspunsuri. Ai sperat ca a renunțat la tine dintr-un motiv care sa te facă sa spui "de asta l-am ales". Singura data când ti s-a mai întâmplat asta, ai primit cea mai buna explicație la care ai fi putut sa speri. O explicație care te-a făcut sa idolatrizezi omul respectiv, să-l pui pe un piedestal și sa te convingi ca nimeni, niciodată, nu ar mai face pentru tine ceea ce a făcut el. Și totuși ai sperat. Ai sperat ca vei primi un motiv care sa te facă sa plângi de bucurie. Dar nu l-ai primit.  Astăzi ești singura. Astăzi ești singura pentru ca, in sfârșit, ai hotărăști sa ieși din mintea ta și sa vezi realitatea. Sa vezi ca omul in care ai văzut atata potențial, omul de la care ai avut așteptări atât de mari, omul despre care ai crezut ca are sentimente atât de puternice... omul ăla nu da doi bani pe tine. Nu știu de ce a făcut ce a făcut. Nu știu de ce ti-a spus toate lucrurile alea. Nu știu de ce a plecat și nu știu de ce a rămas. Nu pot sa îți dau niciun răspuns. Tot ce cred acum e ca te-ai înșelat și ca el nu este cine ai crezut tu ca e. Poate ca te-a mințit in tot timpul ăla. Poate ca a avut un scop bine definit încă de când v-ați cunoscut. Nu știu dacă l-a atins. Dar chiar nu mai contează. Tot ce contează e ca astăzi te rupi de el, pentru ca nu mai ai putere sa te agăți doar de nălucile din mintea ta. Astăzi te rupi de el pentru ca el a însemnat pentru tine mult mai mult decât ai însemnat tu pentru el. Astăzi te rupi de el pentru ca răspunsurile tale nu vor veni niciodată. Astăzi te rupi de el pentru ca nu îți mai dau voie sa te gandesti la asta.  Și mâine, mâine nu ai voie sa te prinzi la loc. 

Gânduri iraționale

In ultimii 3 ani, am citit tot ce mi-a picat in mâna despre anxietate, de la explicații medicale la opinii de-ale vracilor. Dar, din tot ce am citit, singurele articole pe care le găseam de ajutor erau poveștile oamenilor care au trecut prin asta, care au trecut peste asta sau care încă se lupta. Așa ca, in speranța ca cineva care chiar are nevoie va da peste aceste rânduri, am hotărât sa spun cu voce tare (sau sa scriu, înțelegeți voi) ce a însemnat pentru mine anxietatea. 
Știți oamenii aia care nu cred in bolile psihice, care cred ca, dacă nu ai un picior rupt, o mâna sucită, un rinichi lipsa, nu ești bolnav? Ei, cu câțiva ani in urma eram exact ca ei. Am crescut crezând in Dumnezeu. Cu o profesoara de religie isteață, care știa cum sa pună problema, cu o bunica ce mă ducea duminica la biserica, cu o mama care m-a lăsat sa aleg dacă sa cred sau nu și cu un tata ale cărui opinii și păreri eram prea mică sa le înțeleg, am crescut crezând. Și religia zice cam așa: sinuciderea e singurul păcat care nu poate fi iertat. Așadar, in mintea mea de copil de 7 ani, sinuciderea a devenit o alegere, o decizie pe care un om o face perfect conștient și ale cărei consecințe le suporta pentru eternitate. Și dacă sinuciderea era o alegere, depresia nu era o boala. Și dacă depresia nu era o boala, cum ar fi putut sa fie anxietatea? Și am trăit cu gândul asta pana când, intr-o seara de vara, am dat peste un articol care descria somatizarile anxietății. Și ăla a fost momentul când am conștientizat ca am nevoie de ajutor.  Anxietatea nu e o prostie. Anxietatea e o problema reala. Anxietatea înseamnă sa îți fie teama sa te bagi in pat ca sa nu te sufoce din nou toate gândurile. Anxietatea înseamnă nopți întregi de numărat oi, in timp ce corpul îți tremura din toate încheieturile. Anxietatatea înseamnă sa nu mai poți face nimic. Anxietatea înseamnă stări de panica iraționale, constientizarea faptului ca sunt iraționale și neputința de a le îndepărta.  Anxietatea mea însemna sa fiu panicata cu trei zile înainte de un examen la gândul ca s-ar putea sa nu pot adormi in noaptea dinainte. Anxietatea mea însemna sa nu pot mânca in oraș de teama sa nu mi se facă rău. Anxietatea mea însemna sa nu pun gura pe alcool de teama sa nu mă îmbăt. Anxietatea mea însemna sa nu plec nicăieri decât cu mașina mea. Anxietatea mea însemna sa nu plec in excursii. Anxietatea mea însemna sa nu stau mai târziu de ora 12 in oraș. Anxietatea mea însemna sa fac curat in fiecare sâmbătă. Anxietatea mea însemna sa văd doua episoade din serial in fiecare seara. Anxietatea mea însemna sa am fix 6 ore de somn in fiecare noapte. Anxietatea mea însemna sa mănânc doar mancare făcută de mine. Anxietatea mea însemna sa merg la cursuri și sa ma așez într-un colț.  Anxietatea mea a dus la depresie. Nu mai puteam face nimic din tot ce făceam înainte. Toate lucrurile care mi se păreau firești, toate se întorseseră împotriva mea. Orice sunet, orice mișcare, orice miros putea sa dea naștere la un atac de panica. Toată viața mea se consuma in stări anxioase. Singurele momente pe care apucam sa le trăiesc erau prea scurte, terminate prea brusc sa mi le pot aminti. Am trăit 3 ani de zile fără sa mă pot relaxa și Dumnezeu știe ca am încercat toate metodele din lume.  Am încercat sa țin doar pentru mine pentru ca mi se părea normal ce mi se întâmpla. Devenisem atât de obișnuita cu stările astea încât mi se păreau normale. Erau parte din mine. Nici măcar nu mă puteam gândi la ideea de a nu le mai avea.  Am mers la psiholog. Am înțeles cauza și am tratat-o. Am înțeles atacurile de panica și am învățat sa le controlez. Nu am mai avut un atac de panica de un an și jumătate. Nu am mai lăsat fiorul care îți pornește din vârful degetelor de la picioare și urca prin tot corpul pana ajunge sa te strângă de gât sa-mi treacă de glezne de mai bine de un an. Nu mi-am mai dat voie sa mă abțin de la nimic.  E o lupta grea. E o lupta pe care o duci zilnic, tu cu creierul tău, pana recâștigi controlul deplin asupra lui. Dar e o lupta pe care poți sa o câștigi, o lupta pentru care trebuie sa ceri ajutor, trebuie sa accepți orice ajutor. Anxietatea nu e o stare normala. Anxietatea nu e o gluma. Anxietatea e o boala. Și anxietatea poate fi tratată :)

Iubirea mea e la masculin

Astazi ma despart de tine. Nu-mi pune prea multe intrebari, pentru ca nu am prea multe raspunsuri. Si cele pe care le am... nu or sa iti placa. Nu stiu de ce ma despart de tine. Poate pentru ca, dupa tot timpul in care am fost impreuna, nu stiu daca te-am iubit. Dupa tot timpul in care am fost impreuna, tot nu stiu ce e iubirea. Daca ceea ce am avut noi e iubire, atunci prefer sa raman singura toata viata mea...
Dar inca am speranta. Inca am speranta ca intr-o zi ploaioasa, cand imi voi fi pierdut speranta, voi iesi din casa. Voi avea cizmele pline de noroi. Vor fi atat de pline de noroi incat voi ramane blocata pe loc. Vor fi atat de pline de noroi, incat nu voi mai putea sa-mi ridic piciorul ca sa fac vreun pas. Ma voi uita disperata in jurul meu si voi continua sa incerc. Ma voi opri, voi plange, voi rade si o voi lua de la capat. Vor fi atat de pline de noroi incat voi incerca sa imi ridic piciorul cu mainile si tot nu voi reusi.
Afara va fi intuneric si frig. Si de dupa un colt, de dupa coltul acela intunecat pe care il vad in fiecare zi, dar pe care niciodata nu l-am remarcat, sau poate de dupa coltul de vizavi, pe care atunci il voi vedea pentru prima oara, va iesi iubirea. Si nu va veni curata si luminoasa, calare pe un cal alb. Va avea hainele ude. Va avea hainele atat de ude incat i se vor lipi de piele. I se vor lipi atat de tare incat voi putea sa ii vad toate ranile. Si va avea multe, multe, atat de multe incat voi crede ca este o singura cicatrice imensa. Si va avea parul ravasit. Va avea cearcane si 3 fire albe in barba. Va avea ghetele murdare de noroi pana la jumatate. Aproape la fel de murdare ca ale mele. Ma va vedea cum ma chinui sa ies din noroi si va veni catre mine. Va incepe sa rada si-mi va da mana. Imi va da mana si va incerca sa ma traga afara din noroi. Si eu o sa fac un pas. Si iubirea o sa ramana acum blocata in noroi. Si eu imi voi pune toata forta, toata energia si toata daruirea si o voi trage afara. Va face un pas. Eu ma voi bloca din nou. Ma va scoate iarasi si voi reusi sa fac doi pasi. Apoi iubirea va face 3. Eu voi face 4. Vom merge asa pana cand o sa iesim de tot din noroi. Vom merge asa pana se va lumina afara. Vom merge asa pana se va opri ploaia. Vom merge asa pana se va incalzi si noroiul se va usca. Si apoi, cand o sa ajungem pe uscat, vom merge fericiti pana cand vom da din nou de noroi. Si apoi iar o sa ne scoatem unul pe altul din noroi. Si iar vom iesi la lumina.
Iubirea mea e la masculin. Iubirea mea e la masculin pentru ca iubirea mea nu e un sentiment. Iubirea mea e un om. Si asa arata iubirea mea. Nu e nimic roz. Sunt doi oameni care se lupta sa se scoata unul pe altul la lumina. Sunt doi oameni plini de cicatrici, blocati in noroi, uzi si murdari. Si, iubitule, oamenii acestia nu suntem noi...

Despre plasturi

Toată viața mea m-am mândrit cu faptul ca nu am sentimente. Mereu m-am laudat oamenilor ca pe mine nu mă poate atinge nimic și le-am arătat asta cu fiecare ocazie. Nu, de fapt nu le-am arătat, doar le-am spus. Niciodată nu am plâns de fata cu alți oameni. Am ieșit de sub plapuma, mi-am pus haine drăguțe, m-am machiat și m-am aranjat, am ras la orice cuvânt pe care l-am auzit, am spus de ori câte ori am avut ocazia ca sunt atât de bine, nici mie nu îmi vine sa cred. Am povestit mereu cu zâmbetul pe buze ce mi s-a întâmplat. Am minimalizat toate problemele pana când nimeni nu s-a mai sinchisit sa mă întrebe dacă sunt bine, pentru ca, nu-i așa, eu mereu sunt bine. Ei, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Nu întotdeauna dacă spui ca ceva nu te afectează, chiar nu o face. De cele mai multe ori, când incerci sa te minți ca nu te doare, când nu recunoști, nici fata de tine, nici fata de ceilalți, chiar ajunge sa nu te mai doară. Dar nu mereu. Sunt momente, situații, întâmplări și amintiri pe care, cu cât le îngropi mai adânc, cu atât mai tare dor când te izbești de ele. Ti se întâmpla ceva. Poate e ceva stupid, sau poate nu. Îți e rușine sa recunoști in fata cuiva ca te afectează. Îți e rușine sa recunoști in fata ta. Spui ca nu îți pasa. Mergi mai departe. Îți vezi de viața ta. Și vine o dimineața in care, când îți bei cafeaua, vezi o poza. Auzi o melodie la radio. Te așezi lângă un om. Simți un parfum. E o milisecunda. Și e de ajuns sa îți trezească toată durerea. Sunt momente când crezi ca ești bine. Viața ta începe sa intre pe făgașul normal. Și vine o seara in care se întâmpla ceva. Ceva ce s-a mai întâmplat in multe seri. Ceva ce ti se părea absolut normal. Pana acum. Te doare. Simți ca te sufoci. Te îmbraci și pleci acasă. Nu spui nimănui nimic. Îți spui tie ca e stupid și îți alungi gândurile. Ei bine, eu niciodată nu mi-am lins rănile. Mereu am ridicat capul și mai sus, mi-am întărit zidul care mă înconjoară, mi-am pus pantofi cu toc și am mers mai departe. Știu ca nu ar trebui sa mă deranjeze faptul ca oamenii mă rănesc, pentru ca ei habar nu au ca o fac. Dacă eu spun ca nu mă doare, oamenii mă cred. Și n-am dreptul sa mă supăr pe ei. Și oricât de rău as fi, oricât de tare m-ar durea, trebuie sa continui sa mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru ca eu nu am voie sa simt. Și, mai important, eu nu am voie sa arat ca simt. Dar cred ca a venit momentul sa-mi smulg plasturii și să-mi vindec rănile, sa fie loc suficient pentru altele noi :)

Ce mai faci?

Ce faci când inimaginabilul se întâmpla? Ce faci când tu, care toată viața ta ai susținut sus și tare prietenia între sexe fără nicio implicație amoroasa, simți ceva ce nu ar trebui sa simți? Ce faci când, intr-o noapte, învăluită in aburii de alcool emanați de ceilalți, in fumul tău de tigara și in caldura pe care o degaja toți oamenii care dansează fericiti in jurul tău, simți? Ce faci când, pentru o noapte, pentru o ora sau doar pentru o clipa, îți dorești sa se întâmple ceva ce nu are voie sa se întâmple? Ce faci când te trezești intr-o dimineața cu un zâmbet tâmp pe fata, gândindu-te la noaptea ce tocmai a trecut și simțind iarăși ce ai simțit prima oară? Ce faci când in mintea și in corpul tău sunt aceleași senzații pe care le aveai la 14 ani? Ce faci când te simți ca o adolescenta neajutorată? Ce simți când tot ce ai construit cu greu in toți anii ăștia e pe cale sa se ducă pe apa sâmbetei pentru ca tu, TU ai simțit ceva? Ce faci când nu înțelegi ce simți, când nu înțelegi ce ti se întâmpla, când stii ca e interzis și, totuși, nu te poți abține sa nu te gandesti? Ce faci când ajungi in punctul in care trebuie sa alegi dacă sa te lupți cu ce ai simțit, să-ți omori emoțiile și sa te prefaci ca nimic nu s-a întâmplat sau sa fugi, sa te ascunzi și sa pierzi tot? Ce faci când tot ce credeai ca stii despre tine, când toate lucrurile in care credeai se schimba din cauza unui fior? Ce faci când nu stii dacă ce ai simțit a fost adevărat sau au fost doar hormonii tai urlând, fazele lunii, mișcarea planetelor care nu te mai lasă sa gandesti limpede? Ce faci când simți ceva ce nu mai credeai ca ești capabilă sa simți? Ce faci când toată rațiunea ta, cu care te mândrești atât de tare, când toată verticalitatea ta, toate principiile tale, toate credințele tale se năruie pentru un moment de fericire pura? Ce faci când îți e interzis sa afli care e adevarul, ce simți, ce îți dorești? Ce faci când nu ai voie sa fii fericita?

Cine s-a făcut om mare?

A început un an nou și tu... parca ești alt om. Te-ai hotărât să-ți pui ordine in viața anul asta. Nu mai vrei sa copilărești, nu mai vrei sa te joci, ai hotărât sa îți asumi viața de adult. Și asta pe toate planurile. Dar, ca de obicei, noi suntem aici sa vorbim despre dragoste, cu restul știu ca te descurci singura. Dar sentimentele, astea încă te bat.  Ai picat in capcana aia de care spuneam. Acum ești singura de-a binelea. Vorbești cu o grămada de oameni. Te lauzi ca ai nu știu câte mii de likeuri pe Tinder, dar, de fapt, ai intrat de doua ori de când îl ai. Nu mai ai energie sa cauți. Vrei sa te găsească dragostea pe tine. Și fiecare om cu care vorbești parca nu e suficient. Ii respingi pe toți după o zi, doua, trei... Dar pana la urma, cum ai putea sa ii accepți când așteptările tale sunt pana la cer și inapoi? Cum ai putea sa ii accepți când auzi toate poveștile alea cu femei care au știut ca el e alesul de prima oară când l-au văzut? Cum ai putea sa ii accepți când stii ca taica-tu se bătea pe bani ca sa o scoată pe maica-ta la film?  Tu asta îți dorești. Un om care sa apăra in viața ta, sa îți fure mințile și sa vrei sa rămâi cu el pentru totdeauna din prima clipa. Știm amândouă ca asta e super nerealist, dar n-ai de ales. Nu poți sa te lupți cu asteptarile tale, n-ai cum sa scapi de ele și, ei bine, de asta ești singura.  Mai stii când toată lumea îți spunea ca ar trebui sa stai singura un timp, sa te liniștești, sa îți dai seama ce vrei de la viața? Tu răspundeai mereu cu aceeași replica. "Dar sunt singura, nu știu despre ce vorbești". Și in secunda următoare primeai un mesaj. Și era un singur om cu care vorbeai la un moment dat. Și terminai de vorbit cu unul din ei, și imediat găseai altul. Și tu credeai cu tărie ca ești singura. Ei, acum ai realizat ca nu erai singura de fapt. Ai realizat pentru ca acum ești singura. Și nu ești speriata, așa cum credeai. Ești doar obosita. Nu mai vrei sa vorbești cu nimeni pana nu îți găsești printul pe cal alb, nu mai ai energie sa duci relații care nu duc nicăieri. 
Nu știu dacă e rău sau e bine ce ti se întâmpla. Poate e doar o perioada. Sau poate te-ai făcut om mare :)