Cum sa devii tocilar

In vara asta trebuia sa imi fac practica pentru facultate. Am trimis zeci de cv-uri, am fost la muuulte teste si interviuri. Unii m-au refuzat, pe altii i-am refuzat eu. Si, cand in sfarsit gasisem ceva ce sa imi convina, hop!, primesc un telefon. Ma cheama la test. Bun, ma duc, n-am nimic de pierdut, zic. Trece testul, eu, convinsa ca nu trec, confirm in partea cealalta. Si, cand ma linistisem, ce sa vezi?, ma cheama la interviu. Aici era pentru primavara, eu acceptasem ceva pentru vara,asa ca hotarasc sa ma duc, sa vad despre ce-i vorba. Ajung, dau interviul, ma suna a doua zi si imi spun ca de marti incep. Si cam asa s-a schimbat viata mea. Mi-am dorit mult sa-mi fac practica pe bune, pentru ca eram intr-un punct in care nu prea stiam in ce directie se indreapta viata mea, ce vreau sa fac dupa ce termin facultatea si asa mai departe. Si cele 5 saptamani de internship au fost tot ce aveam nevoie. Inainte de asta, nu am crezut ca pot fi atat de tocilara incat sa ma bag seara in pat si abia sa astept sa vina dimineata ca sa merg la lucru. Dupa JSU, nu credeam ca doua saptamani imi mai pot fi de ajuns sa ma atasez de oameni. Mi-a luat mai bine de un an sa incep sa vorbesc cu colegii mei de grupa, asa ca nu aveam asteptari. Credeam ca o sa merg acolo, o sa ma puna sa fac niste chestii super simple si super plictisitoare, o sa le fac numai pentru ca asa trebuie si o sa fiu nerabdatoare sa plec acasa. Dar stiti vorba aia cu viata bate filmu'. M-am trezit intr-o dimineata ca-mi lipseste sa ma astepte colegul meu cu cafeaua dimineata, imi lipsesc tipetele colegei, imi lipseste "what the fuck"-ul celuilalt coleg. Imi lipseste sa urlu pe Skype ca am nevoie de ajutor pentru ca nu imi iese nu stiu ce chestie, imi lipseste sa-mi plece colegul si sa ii acaparez laptop-ul, sa sar de pe un scaun pe altul si sa injur pana nu mai pot ca am o eroare si nu stiu de ce. Imi lipseste sa ajung dimineata devreme si sa iau cate sucuri fara acid imi incap in mana, pentru ca mai tarziu nu o sa mai gasesc. Imi lipseste sa ajung la lucru cu cateva pungi pline cu mancare pe care sa le termin in prima jumatate de ora si apoi sa mor de foame, imi lipseste sa alerg intre facultate si firma. Imi lipseste sa-mi bag castile in urechi si sa-mi dau muzica la maxim pentru ca Ana a facut aplicatia sa arate dragut si ma cheama sa vad si mie nu imi pasa. Imi lipseste sa ne certe Ana ca nu suntem in stare sa punem un buton in mijlocul paginii, imi lipseste sa tipe la noi inainte de demo ca tuturor o sa le pese numai de cum arata si nimeni nu da doi bani pe codul nostru daca nu arata dragut si ca nimeni nu intelege cat de important e sa arate bine. Imi lipseste sa ne intelegem telepatic despre momentul potrivit de iesit la tigara, imi lipseste sa chemam mentorii sa ne ajute si ei sa ne spuna sa o luam o pauza inainte de toate. Imi lipseste sa ma enervez pe aplicatie, sa trantesc mouse-ul si sa fug afara. Dar cel mai mult imi lispeste sentimentul de implinire pe care il simteam cand lucrurile incepeau sa se miste. Nu credeam ca o sa imi lipseasca ceva. M-am trezit intr-o dimineata si mi-am dat seama ca deja mi-e dor. Am avut azi doua examene si am terminat pe la 2 jumate. Nu stiam ce sa fac, voiam sa ma duc la lucru. Am realizat in timpul asta ca imi place ce fac, imi place pe bune. Stiu acum ce vreau sa fac cu viata mea. Si stiu ca fara oamenii care au fost langa mine in tot timpul asta, nu as mai fi fost la fel de hotarata. Si pentru asta, daca veti citi asta, va multumesc! :)