Ca la prosti

Stiti momentul ala cand crezi ca mai rau de atat nu poate fi? Ei bine, tocmai am avut o zi plina de astfel de momente.

Sa incepem cu inceputul, zic. Parcasem masina pe locul cuiva si dimineata am zis sa o mut, poate vine omul si n-are unde sa lase masina. Bun, ma urc in masina si plec sa caut loc de parcare. Ma plimb cat ma plimb, nimic. Ma hotarasc sa plec spre lucru cu masina, poate gasesc un loc undeva pe drum. Vad ca nu gasesc nimic, zic sa caut prin centru, trebuie sa fie ceva. Si uite asa, am umblat 45 de minute ca sa gasesc un nenorocit de loc de parcare. In fine, se termina toata povestea, imi vad de ale mele.

Seara ma duc sa imi iau lucrurile de la prietena la care stateam si sa mi le aduc aici, ca m-am mutat din nou. Las iar masina aiurea, cu numarul de telefon in bord, si plec. Ma intorc peste 10 minute si imi gasesc stergatoarele ridicate. Buun, am enervat pe cineva. Ma duc sa-mi iau si restul lucrurilor, ma intorc si plec. Singura problema era ca strada pe care parcasem era cu sens unic si nu stiam cum sa ies de acolo. Masina mea nu voia sa plece, mi s-a oprit motorul in 5 minute de mai multe ori decat mi s-a oprit in aproape 3 ani de cand am carnetul. Trec si peste asta si pornesc. Portbagajul plin, in dreapta mea pestele intr-o cutie de cafea, nu am mai gasit vasul in care il adusesem. Merg incet, cu grija, sa nu cumva sa vars pestele. Si, cum eram eu atenta la peste, ma trezesc ca drumul pe care mergeam s-a terminat. Incep sa dau cu spatele si BUF. Ma opresc, ma dau jos sa vad ce s-a intamplat si apar o multime de oameni, toti vorbesc, eu nu aud nimic. Vad un tip cu telefonul la ureche. Il intreb daca il suna pe proprietarul masinii pe care  o lovisem, imi spune ca da. Astept. Imi zice ca omul isi repara masina o data pe luna, tot timpul i-o loveste cineva. Ma uit la masina lui, nu pare grav. Si iar imi zice tipul "vezi ca la tine se vede tare". Imi dau seama ca nici macar nu m-am sinchisit sa ma uit la masina mea. Nu-i mare lucru, se duce la polish zic. Sa vina cine e de venit si sa terminam cu toate. Coboara proprietarul si imi da cheile de la masina lui. Zice ca abia a scos-o din service, ca a intrat o gagica cu spatele in masina lui si sa ma duc eu sa o repar. Ne certam cat ne certam, coboara si nevasta-sa, ei tot o tin una si buna cu cat dureaza sa repari masina si ca ei nu vor amiabila, eu tot o tin pe a mea cu amiabila. Si trece cat trece, isi dau seama ca nu pot sa o dea la intors, mergem si facem copii dupa acte si luam toate hartiile de care avem nevoie. Intre timp, vine o masina care vrea sa parcheze unde era masina mea. Dau sa pornesc masina, nimic. Incerc de 3-4 ori, pana la urma se indura si porneste. O parchez pe alt loc si cand sa o aranjez, hop, nu prinde acceleratia. Am fost la 1 cm distanta de inca un accident.

Buun, trece si asta, rezolv cu oamenii, vine un coleg dupa mine si plecam. Imi duc lucrurile si incepem sa cautam loc de parcare. Si ne invartim si ne tot invartim pana ni se face rau cand, ce sa vezi!, chiar in dreptul nostru, cineva elibera un loc. Opreste, pune avarii si asteapta sa te depaseasca toata lumea ca sa poti da cu spatele sa lasi omul sa iasa din parcare. Si, cum asteptam noi sa iasa oamenii, aud iar BUF. Ne-am blocat. Am pornit repede dupa ala, ala nimic. L-am pierdut. Oprim. Ma dau jos din masina sa vad ce s-a intamplat si, surpriza!, inca o zgarietura PESTE cea pe care o facusem cu o ora inainte.

Care sunt sansele sa faci doua accidente in interval de doua ore si sa-ti lovesti exact aceeasi parte a masinii?! Colega mea de banca din liceu avea o vorba care se potriveste perfect acum: ca la prosti...

Cum m-am apucat de scris

Mi s-a sugerat ieri ca e posibil ca majoritatea problemelor mele sa se traga din faptul ca nu mai scriu. Acum cativa ani scriam foarte des, ori de cate ori mi se intampla ceva ce ma afecta in vreun fel. Ei, si, cum am crescut, a inceput sa mi se para putin penibil sa mai postez aici tot ce mi se intampla, sa mai scriu lucruri personale si sa-mi mai povestesc viata. Si, pentru ca nu mai faceam nimic cu tot ce scriam, usor, usor, am incetat si sa mai scriu. Si cand au venit problemele, n-am stiut ce sa fac cu ele. Am "ganduri irationale", asta a fost diagnosticul pe care mi l-a dat psihologul. Si de aici, au aparut anxietatea, paranoia, starile depresive, atacurile de panica, si asa mai departe. Niciodata in viata asta nu am stiut sa vorbesc despre ce simt, sa ma duc la oameni si sa le spun ceva. Mi se parea aiurea, nu stiam cum vor reactiona, nu stiam daca vor lua in serios ce le spun sau, poate, vor lua totul prea in serios si vor face ca toata viata mea sa para o drama interminabila. Drept dovada, n-am spus niciodata nimic. Dar scriam. Scriam mult. Si ma eliberam, niciodata nu tineam sentimentele nasoale in mine. Se pare ca, daca esti suparat si nu vorbesti, nu o sa iti treaca doar pentru ca nu dai importanta, ci, din contra, o sa se acumuleze toate cacaturile si o sa fie muult mai naspa cand rabufnesti. Si se pare si ca, daca povestesti (sau scrii), toate chestiile nasoale devin mai putin nasoale si isi pierd din importanta. Asadar, tot ce scriu acum e motivatia pentru "de ce ma voi apuca din nou de scris". Pentru ca m-am hotarat sa ma apuc din nou de scris, pentru ca m-am hotarat sa nu mai las nimic din ce mi se intampla sa ma afecteze mai mult decat e cazul si pentru ca blog-ul asta e o forma de terapie, o sa ma apuc din nou de scris. :)