Cum m-am apucat de scris

Mi s-a sugerat ieri ca e posibil ca majoritatea problemelor mele sa se traga din faptul ca nu mai scriu. Acum cativa ani scriam foarte des, ori de cate ori mi se intampla ceva ce ma afecta in vreun fel. Ei, si, cum am crescut, a inceput sa mi se para putin penibil sa mai postez aici tot ce mi se intampla, sa mai scriu lucruri personale si sa-mi mai povestesc viata. Si, pentru ca nu mai faceam nimic cu tot ce scriam, usor, usor, am incetat si sa mai scriu. Si cand au venit problemele, n-am stiut ce sa fac cu ele. Am "ganduri irationale", asta a fost diagnosticul pe care mi l-a dat psihologul. Si de aici, au aparut anxietatea, paranoia, starile depresive, atacurile de panica, si asa mai departe. Niciodata in viata asta nu am stiut sa vorbesc despre ce simt, sa ma duc la oameni si sa le spun ceva. Mi se parea aiurea, nu stiam cum vor reactiona, nu stiam daca vor lua in serios ce le spun sau, poate, vor lua totul prea in serios si vor face ca toata viata mea sa para o drama interminabila. Drept dovada, n-am spus niciodata nimic. Dar scriam. Scriam mult. Si ma eliberam, niciodata nu tineam sentimentele nasoale in mine. Se pare ca, daca esti suparat si nu vorbesti, nu o sa iti treaca doar pentru ca nu dai importanta, ci, din contra, o sa se acumuleze toate cacaturile si o sa fie muult mai naspa cand rabufnesti. Si se pare si ca, daca povestesti (sau scrii), toate chestiile nasoale devin mai putin nasoale si isi pierd din importanta. Asadar, tot ce scriu acum e motivatia pentru "de ce ma voi apuca din nou de scris". Pentru ca m-am hotarat sa ma apuc din nou de scris, pentru ca m-am hotarat sa nu mai las nimic din ce mi se intampla sa ma afecteze mai mult decat e cazul si pentru ca blog-ul asta e o forma de terapie, o sa ma apuc din nou de scris. :)