14 Februarie

Bun. V-ați despărțit. El ti-a spus ca nu e făcut pentru o relație. Tu n-ai crezut. Te-ai gândit mereu la noaptea aia in care ti-a spus toate acele lucruri... noaptea in care ați fost adevărați. Te-ai agățat cu dinții de noaptea aia. Ți-ai spus ca un om care se deschide așa in fata ta trebuie sa aibă sentimente. Și ai ales sa nu crezi niciun cuvânt din toate pe care ti le-a spus.  N-ai încercat să-l aduci inapoi. Ai încercat sa obții o explicație, sa afli un răspuns, pentru ca asta e obsesia ta. Dar el a continuat să-ți spuna aceleași lucruri pe care tu nu le credeai. N-ai obținut nimic.  Ai încercat să ii fii alături, sa fii acolo pentru el. Ai încercat să ii arați ca poate sa aibă încredere in tine. Ai vrut sa îl ajuți. Dar el, el tot nu a vrut sa te ajute pe tine. Si nici pe tine nu te-a lăsat sa îl ajuți. Te-a apropiat și te-a îndepărtat, v-ați jucat de-a șoarecele și pisica. Și tot nu ai aflat nimic.  Astăzi se împlinesc 9 ani de când ți-ai început prima relație. Și, pentru prima oară in 9 ani, ești singura. Nu e nimeni sa te țină de mâna. Și nu e nimeni in sufletul tău. In tot timpul asta, ai așteptat răspunsuri. Ai sperat ca a renunțat la tine dintr-un motiv care sa te facă sa spui "de asta l-am ales". Singura data când ti s-a mai întâmplat asta, ai primit cea mai buna explicație la care ai fi putut sa speri. O explicație care te-a făcut sa idolatrizezi omul respectiv, să-l pui pe un piedestal și sa te convingi ca nimeni, niciodată, nu ar mai face pentru tine ceea ce a făcut el. Și totuși ai sperat. Ai sperat ca vei primi un motiv care sa te facă sa plângi de bucurie. Dar nu l-ai primit.  Astăzi ești singura. Astăzi ești singura pentru ca, in sfârșit, ai hotărăști sa ieși din mintea ta și sa vezi realitatea. Sa vezi ca omul in care ai văzut atata potențial, omul de la care ai avut așteptări atât de mari, omul despre care ai crezut ca are sentimente atât de puternice... omul ăla nu da doi bani pe tine. Nu știu de ce a făcut ce a făcut. Nu știu de ce ti-a spus toate lucrurile alea. Nu știu de ce a plecat și nu știu de ce a rămas. Nu pot sa îți dau niciun răspuns. Tot ce cred acum e ca te-ai înșelat și ca el nu este cine ai crezut tu ca e. Poate ca te-a mințit in tot timpul ăla. Poate ca a avut un scop bine definit încă de când v-ați cunoscut. Nu știu dacă l-a atins. Dar chiar nu mai contează. Tot ce contează e ca astăzi te rupi de el, pentru ca nu mai ai putere sa te agăți doar de nălucile din mintea ta. Astăzi te rupi de el pentru ca el a însemnat pentru tine mult mai mult decât ai însemnat tu pentru el. Astăzi te rupi de el pentru ca răspunsurile tale nu vor veni niciodată. Astăzi te rupi de el pentru ca nu îți mai dau voie sa te gandesti la asta.  Și mâine, mâine nu ai voie sa te prinzi la loc. 

Gânduri iraționale

In ultimii 3 ani, am citit tot ce mi-a picat in mâna despre anxietate, de la explicații medicale la opinii de-ale vracilor. Dar, din tot ce am citit, singurele articole pe care le găseam de ajutor erau poveștile oamenilor care au trecut prin asta, care au trecut peste asta sau care încă se lupta. Așa ca, in speranța ca cineva care chiar are nevoie va da peste aceste rânduri, am hotărât sa spun cu voce tare (sau sa scriu, înțelegeți voi) ce a însemnat pentru mine anxietatea. 
Știți oamenii aia care nu cred in bolile psihice, care cred ca, dacă nu ai un picior rupt, o mâna sucită, un rinichi lipsa, nu ești bolnav? Ei, cu câțiva ani in urma eram exact ca ei. Am crescut crezând in Dumnezeu. Cu o profesoara de religie isteață, care știa cum sa pună problema, cu o bunica ce mă ducea duminica la biserica, cu o mama care m-a lăsat sa aleg dacă sa cred sau nu și cu un tata ale cărui opinii și păreri eram prea mică sa le înțeleg, am crescut crezând. Și religia zice cam așa: sinuciderea e singurul păcat care nu poate fi iertat. Așadar, in mintea mea de copil de 7 ani, sinuciderea a devenit o alegere, o decizie pe care un om o face perfect conștient și ale cărei consecințe le suporta pentru eternitate. Și dacă sinuciderea era o alegere, depresia nu era o boala. Și dacă depresia nu era o boala, cum ar fi putut sa fie anxietatea? Și am trăit cu gândul asta pana când, intr-o seara de vara, am dat peste un articol care descria somatizarile anxietății. Și ăla a fost momentul când am conștientizat ca am nevoie de ajutor.  Anxietatea nu e o prostie. Anxietatea e o problema reala. Anxietatea înseamnă sa îți fie teama sa te bagi in pat ca sa nu te sufoce din nou toate gândurile. Anxietatea înseamnă nopți întregi de numărat oi, in timp ce corpul îți tremura din toate încheieturile. Anxietatatea înseamnă sa nu mai poți face nimic. Anxietatea înseamnă stări de panica iraționale, constientizarea faptului ca sunt iraționale și neputința de a le îndepărta.  Anxietatea mea însemna sa fiu panicata cu trei zile înainte de un examen la gândul ca s-ar putea sa nu pot adormi in noaptea dinainte. Anxietatea mea însemna sa nu pot mânca in oraș de teama sa nu mi se facă rău. Anxietatea mea însemna sa nu pun gura pe alcool de teama sa nu mă îmbăt. Anxietatea mea însemna sa nu plec nicăieri decât cu mașina mea. Anxietatea mea însemna sa nu plec in excursii. Anxietatea mea însemna sa nu stau mai târziu de ora 12 in oraș. Anxietatea mea însemna sa fac curat in fiecare sâmbătă. Anxietatea mea însemna sa văd doua episoade din serial in fiecare seara. Anxietatea mea însemna sa am fix 6 ore de somn in fiecare noapte. Anxietatea mea însemna sa mănânc doar mancare făcută de mine. Anxietatea mea însemna sa merg la cursuri și sa ma așez într-un colț.  Anxietatea mea a dus la depresie. Nu mai puteam face nimic din tot ce făceam înainte. Toate lucrurile care mi se păreau firești, toate se întorseseră împotriva mea. Orice sunet, orice mișcare, orice miros putea sa dea naștere la un atac de panica. Toată viața mea se consuma in stări anxioase. Singurele momente pe care apucam sa le trăiesc erau prea scurte, terminate prea brusc sa mi le pot aminti. Am trăit 3 ani de zile fără sa mă pot relaxa și Dumnezeu știe ca am încercat toate metodele din lume.  Am încercat sa țin doar pentru mine pentru ca mi se părea normal ce mi se întâmpla. Devenisem atât de obișnuita cu stările astea încât mi se păreau normale. Erau parte din mine. Nici măcar nu mă puteam gândi la ideea de a nu le mai avea.  Am mers la psiholog. Am înțeles cauza și am tratat-o. Am înțeles atacurile de panica și am învățat sa le controlez. Nu am mai avut un atac de panica de un an și jumătate. Nu am mai lăsat fiorul care îți pornește din vârful degetelor de la picioare și urca prin tot corpul pana ajunge sa te strângă de gât sa-mi treacă de glezne de mai bine de un an. Nu mi-am mai dat voie sa mă abțin de la nimic.  E o lupta grea. E o lupta pe care o duci zilnic, tu cu creierul tău, pana recâștigi controlul deplin asupra lui. Dar e o lupta pe care poți sa o câștigi, o lupta pentru care trebuie sa ceri ajutor, trebuie sa accepți orice ajutor. Anxietatea nu e o stare normala. Anxietatea nu e o gluma. Anxietatea e o boala. Și anxietatea poate fi tratată :)

Iubirea mea e la masculin

Astazi ma despart de tine. Nu-mi pune prea multe intrebari, pentru ca nu am prea multe raspunsuri. Si cele pe care le am... nu or sa iti placa. Nu stiu de ce ma despart de tine. Poate pentru ca, dupa tot timpul in care am fost impreuna, nu stiu daca te-am iubit. Dupa tot timpul in care am fost impreuna, tot nu stiu ce e iubirea. Daca ceea ce am avut noi e iubire, atunci prefer sa raman singura toata viata mea...
Dar inca am speranta. Inca am speranta ca intr-o zi ploaioasa, cand imi voi fi pierdut speranta, voi iesi din casa. Voi avea cizmele pline de noroi. Vor fi atat de pline de noroi incat voi ramane blocata pe loc. Vor fi atat de pline de noroi, incat nu voi mai putea sa-mi ridic piciorul ca sa fac vreun pas. Ma voi uita disperata in jurul meu si voi continua sa incerc. Ma voi opri, voi plange, voi rade si o voi lua de la capat. Vor fi atat de pline de noroi incat voi incerca sa imi ridic piciorul cu mainile si tot nu voi reusi.
Afara va fi intuneric si frig. Si de dupa un colt, de dupa coltul acela intunecat pe care il vad in fiecare zi, dar pe care niciodata nu l-am remarcat, sau poate de dupa coltul de vizavi, pe care atunci il voi vedea pentru prima oara, va iesi iubirea. Si nu va veni curata si luminoasa, calare pe un cal alb. Va avea hainele ude. Va avea hainele atat de ude incat i se vor lipi de piele. I se vor lipi atat de tare incat voi putea sa ii vad toate ranile. Si va avea multe, multe, atat de multe incat voi crede ca este o singura cicatrice imensa. Si va avea parul ravasit. Va avea cearcane si 3 fire albe in barba. Va avea ghetele murdare de noroi pana la jumatate. Aproape la fel de murdare ca ale mele. Ma va vedea cum ma chinui sa ies din noroi si va veni catre mine. Va incepe sa rada si-mi va da mana. Imi va da mana si va incerca sa ma traga afara din noroi. Si eu o sa fac un pas. Si iubirea o sa ramana acum blocata in noroi. Si eu imi voi pune toata forta, toata energia si toata daruirea si o voi trage afara. Va face un pas. Eu ma voi bloca din nou. Ma va scoate iarasi si voi reusi sa fac doi pasi. Apoi iubirea va face 3. Eu voi face 4. Vom merge asa pana cand o sa iesim de tot din noroi. Vom merge asa pana se va lumina afara. Vom merge asa pana se va opri ploaia. Vom merge asa pana se va incalzi si noroiul se va usca. Si apoi, cand o sa ajungem pe uscat, vom merge fericiti pana cand vom da din nou de noroi. Si apoi iar o sa ne scoatem unul pe altul din noroi. Si iar vom iesi la lumina.
Iubirea mea e la masculin. Iubirea mea e la masculin pentru ca iubirea mea nu e un sentiment. Iubirea mea e un om. Si asa arata iubirea mea. Nu e nimic roz. Sunt doi oameni care se lupta sa se scoata unul pe altul la lumina. Sunt doi oameni plini de cicatrici, blocati in noroi, uzi si murdari. Si, iubitule, oamenii acestia nu suntem noi...

Despre plasturi

Toată viața mea m-am mândrit cu faptul ca nu am sentimente. Mereu m-am laudat oamenilor ca pe mine nu mă poate atinge nimic și le-am arătat asta cu fiecare ocazie. Nu, de fapt nu le-am arătat, doar le-am spus. Niciodată nu am plâns de fata cu alți oameni. Am ieșit de sub plapuma, mi-am pus haine drăguțe, m-am machiat și m-am aranjat, am ras la orice cuvânt pe care l-am auzit, am spus de ori câte ori am avut ocazia ca sunt atât de bine, nici mie nu îmi vine sa cred. Am povestit mereu cu zâmbetul pe buze ce mi s-a întâmplat. Am minimalizat toate problemele pana când nimeni nu s-a mai sinchisit sa mă întrebe dacă sunt bine, pentru ca, nu-i așa, eu mereu sunt bine. Ei, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Nu întotdeauna dacă spui ca ceva nu te afectează, chiar nu o face. De cele mai multe ori, când incerci sa te minți ca nu te doare, când nu recunoști, nici fata de tine, nici fata de ceilalți, chiar ajunge sa nu te mai doară. Dar nu mereu. Sunt momente, situații, întâmplări și amintiri pe care, cu cât le îngropi mai adânc, cu atât mai tare dor când te izbești de ele. Ti se întâmpla ceva. Poate e ceva stupid, sau poate nu. Îți e rușine sa recunoști in fata cuiva ca te afectează. Îți e rușine sa recunoști in fata ta. Spui ca nu îți pasa. Mergi mai departe. Îți vezi de viața ta. Și vine o dimineața in care, când îți bei cafeaua, vezi o poza. Auzi o melodie la radio. Te așezi lângă un om. Simți un parfum. E o milisecunda. Și e de ajuns sa îți trezească toată durerea. Sunt momente când crezi ca ești bine. Viața ta începe sa intre pe făgașul normal. Și vine o seara in care se întâmpla ceva. Ceva ce s-a mai întâmplat in multe seri. Ceva ce ti se părea absolut normal. Pana acum. Te doare. Simți ca te sufoci. Te îmbraci și pleci acasă. Nu spui nimănui nimic. Îți spui tie ca e stupid și îți alungi gândurile. Ei bine, eu niciodată nu mi-am lins rănile. Mereu am ridicat capul și mai sus, mi-am întărit zidul care mă înconjoară, mi-am pus pantofi cu toc și am mers mai departe. Știu ca nu ar trebui sa mă deranjeze faptul ca oamenii mă rănesc, pentru ca ei habar nu au ca o fac. Dacă eu spun ca nu mă doare, oamenii mă cred. Și n-am dreptul sa mă supăr pe ei. Și oricât de rău as fi, oricât de tare m-ar durea, trebuie sa continui sa mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru ca eu nu am voie sa simt. Și, mai important, eu nu am voie sa arat ca simt. Dar cred ca a venit momentul sa-mi smulg plasturii și să-mi vindec rănile, sa fie loc suficient pentru altele noi :)