Absolvent de clasa a 6-a

Hei. A mai trecut un an. S-au mai dus clipe frumoase din viata mea. S-a dus cel mai frumos an. De ce a fost cel mai frumos? Simplu. Pentru ca am crescut. Pentru ca m-am maturizat. Pentru ca M-AM SCHIMBAT. Pentru ca mi-am facut muuulti prieteni. Pentru ca am cunoscut multi oameni noi. Pentru ca m-am indragostit. Pentru ca am avut prima relatie. Pentru ca am avut primul sarut. Pentru ca au fost atatea clipe frumoase incat nu am spatiu in calculator sa le enumar.

Hai s-o luam de la capat. Sa-mi spun povestea. La inceputul anului, eram o copila. Copila de anul trecut. La un moment dat, am plecat intr-o excursie. Pe 16-17 noiembrie. Am fost in excursie cu clasa si cu Alex Bucur. Atunci m-am imprietenit cu Alex si m-am apropiat foarte tare de Teo. Cand ne-am intors, la usa autocarului, Alex era asteptat de 2 baieti. Unul dintre ei avea sa fie cel dupa care-am plans 3 luni. Totusi, cu sau fara suferinta, aceasta “iubire” mi-a facut bine. M-am schimbat mult ca sa-l pot face pe el sa ma placa, dar a fost fara succes. Asa m-am redescoperit. Apoi, mi-am facut multi prieteni care ma incurajau si care incercau sa ma ajute. Printre acesti prieteni era si viitorul primul meu iubit. Vorbeam cu el enorm. Plangeam si ii povesteam tot. Nu m-am gandit nici macar o clipa ca se va ajunge unde s-a ajuns. Am inceput sa ies cu el pe afara. Si dintr-o data mi-am dat seama ca nu mai simt nimic pentru acel baiat dupa care suferisem. Mi-am dat seama ca m-am indragostit, fara sa vreau, de cel mai bun prieten al meu. Si cel mai bun prieten al meu mi-a ajuns iubit. Si am petrecut multe clipe frumoase cu el. Primul sarut si tot tacamul. Apoi ne-am despartit. Si am cautat din greu pe cineva care sa ma asculte. Si in final l-am gasit pe el, pe cel ce mi-a fost cel mai bun prieteni luni de-a randul. Pe cel ce m-a ascultat mereu. Pe cel pe care l-am ascultat mereu. Pe cel ce-mi zicea seceretele lui. Pe cel caruia ii ziceam toate seceretele mele. Pe cel la care am tinut enorm. Pe cel cu care in final, m-am certat, dar acum ne-am impacat. Pe Catalin.

Oricum, mi-am facut mult prieteni adevarati anul acesta. De pilda Andra, Andreea, Niko, Catalin, Bianca, Anita si altii. M-am impacat cu varu`, mi-am regasit verisori cu care n-am mai vorbit de ani de zile. Am trait atatea clipe frumoase. Acum, stau si lacrimi reci mi se preling pe obraz. S-a dus cel mai frumos an din viata mea…

Eu

E seara. E sfarsitul unei zile destul de ciudate. Stau si ma gandesc la mine. La cum m-as putea descrie. La cum sunt eu de fapt. La cum ma percep oamenii. La cum m-am schimbat asa, dintr-o data. La cum eram inainte de prima relatie si cum sunt acum. Atunci…atunci eram naiva. Eram destul de tacuta, rusinoasa, ciudata. Mi se parea ciudat sa pupi un baiat, sa stai in bratele unui baiat, sa-l imbratisezi…acum sunt racita de toate lucrurile ce mi s-au intamplat. Acum m-am transformat intr-un monstru fara sentimente. Intr-o persoana pentru care o imbratisare nu mai inseamna nimic. O persoana pentru care sa pupi pe cineva pe gura e ceva normal. O persoana care se da oricand, oriunde si la orice ora la baieti doar asa, de distractie. O persoana perceputa ca fiind rea, lipsita de sentimente, dar atragatoare si dorita de multi. O persoana pe care toti si-ar dori s-o aiba, dar nimeni nu-i poate castiga inima pentru ca inima ei este impietrita.

De ce oamenii ma vad asa? Chiar asa am ajuns? Oricum, aparentele inseala. Chiar daca am mai mult curaj, chiar daca un sarut nu mai inseamna aproape nimic pentru mine daca nu e de la cel iubit, am ramas la fel in adancul sufletului meu. Am ramas la fel de naiva, inocenta, cuminte si, mai ales, cu o inima la fel de mare. Totusi, oamenii ma vad altfel.

De ce?

Furtuna

Afara e furtuna. Tuna. Fulgera. Eu stau in pat. Imi este teama. Stau si ma gandesc cum intotdeauna, cand era furtuna, imi doream sa fie cineva langa mine sa ma apere, sa ma iubeasca. Dar acum, nu e furtuna doar afara, ci si in sufletul meu. Simt ca nu mai stiu ce vreau. Azi iubesc pe cineva, maine pe altcineva. Azi ma gandesc la cineva, maine la altcineva. Si totusi, in mintea mea ramane un singur om. De fapt, nu stiu daca mai e si in sufletul meu, sau a devenit o simpla obsesie. Daca e o obsesie, nu ar fi prima, daca nu e obsesie, din nou, nu ar fi prima oara.

Furtuna din sufletul meu nu e cauzata doar de acel sentiment numit, cica, iubire, ci si de toate certurile astea care par sa nu se mai termine. Stateam si ascultam sunetul ploii, iar prin minte imi treceau zeci de lucruri. De ce cele mai frumoase amintiri ale mele le am cu ea? De ce toti incearca acum sa ne impace? De ce imi e greu sa o consider un capitol incheiat din viata mea? De ce a fost atat de falsa? DE CE?

Intrebari fara raspunsuri ce mi-au dat dureri de cap zile de-a randul. Imi e greu sa uit ca mi-a fost prietena cea mai apropiata atat de mult timp. Stau, din nou, si ma gandesc cum intr-o saptamana totul s-a schimbat. In lumea mea, in lumea ei…acum, s-au facut 2 tabere. Tabara mea si tabara ei. Cine ar fi crezut vreodata ca prietenia noastra nu va dura la nesfarsit?

Okey, acum inchei aceste randuri. Raman in tacerea camerei mele. Raman cu gandurile mele. Raman cu dorurile mele. Raman cu tot ce imi lipseste acum. Raman, dar nu stiu cat voi mai ramane asa…Va mai iesi soarele si pe strada mea?

Merita?

E seara. E miezul noptii. Stau in fata cutiei asteia si ma gandesc. Ma gandesc la cate lacrimi am varsat. Pentru ce? Pentru cine? A meritat macar cineva lacrimile mele? A stiut cineva cat m-a durut?

Intrebari ale caror raspunsuri le stiu. Intrebari ale caror raspunsuri m-au facut atat de rece, atat de indiferenta. Am plans atat de mult incat acum nu mai am lacrimi. Sau cel putin asa cred. Daca mai aveam lacrimi, cred ca le-as fi varsat acum. Acum cand simt ca mi-a picat cerul in cap. Acum cand sunt singura si simt ca toti sunt aliati impotriva mea. Acum cand nu mai am incredere in NIMENI. Acum cand pentru mine toti oamenii sunt la fel. Toti nu vor decat sa-si atinga scopurile. Toti au doua fete. Toti sunt lasi si parsivi. Dar nu toti au fost asa. Multi s-au schimbat. Pe multi i-a schimbat anturajul. Si pe mine m-au schimbat oamenii. Anturajul. “Prietenii”. Toate m-au schimbat. Din fata aia, naiva, cuminte, cu capul pe umeri, am ajuns ceea ce sunt acum, irascibila, indiferenta, rece. Imi pare rau ca am cunoscut oamenii asa cum sunt ei de fapt. Imi pare rau ca mi s-a spart globul de sticla in care traiam.

Acum…acum cred ca NIMENI si NIMIC NU MERITA, ca toti sunt la fel, ca nu mai exista incredere. Totusi, caut disperata oameni care sa MERITE. Si cu tristete observ ca din 100 de oameni, abia 5 MERITA cu adevarat…