Despre plasturi

Toată viața mea m-am mândrit cu faptul ca nu am sentimente. Mereu m-am laudat oamenilor ca pe mine nu mă poate atinge nimic și le-am arătat asta cu fiecare ocazie. Nu, de fapt nu le-am arătat, doar le-am spus. Niciodată nu am plâns de fata cu alți oameni. Am ieșit de sub plapuma, mi-am pus haine drăguțe, m-am machiat și m-am aranjat, am ras la orice cuvânt pe care l-am auzit, am spus de ori câte ori am avut ocazia ca sunt atât de bine, nici mie nu îmi vine sa cred. Am povestit mereu cu zâmbetul pe buze ce mi s-a întâmplat. Am minimalizat toate problemele pana când nimeni nu s-a mai sinchisit sa mă întrebe dacă sunt bine, pentru ca, nu-i așa, eu mereu sunt bine. Ei, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Nu întotdeauna dacă spui ca ceva nu te afectează, chiar nu o face. De cele mai multe ori, când incerci sa te minți ca nu te doare, când nu recunoști, nici fata de tine, nici fata de ceilalți, chiar ajunge sa nu te mai doară. Dar nu mereu. Sunt momente, situații, întâmplări și amintiri pe care, cu cât le îngropi mai adânc, cu atât mai tare dor când te izbești de ele. Ti se întâmpla ceva. Poate e ceva stupid, sau poate nu. Îți e rușine sa recunoști in fata cuiva ca te afectează. Îți e rușine sa recunoști in fata ta. Spui ca nu îți pasa. Mergi mai departe. Îți vezi de viața ta. Și vine o dimineața in care, când îți bei cafeaua, vezi o poza. Auzi o melodie la radio. Te așezi lângă un om. Simți un parfum. E o milisecunda. Și e de ajuns sa îți trezească toată durerea. Sunt momente când crezi ca ești bine. Viața ta începe sa intre pe făgașul normal. Și vine o seara in care se întâmpla ceva. Ceva ce s-a mai întâmplat in multe seri. Ceva ce ti se părea absolut normal. Pana acum. Te doare. Simți ca te sufoci. Te îmbraci și pleci acasă. Nu spui nimănui nimic. Îți spui tie ca e stupid și îți alungi gândurile. Ei bine, eu niciodată nu mi-am lins rănile. Mereu am ridicat capul și mai sus, mi-am întărit zidul care mă înconjoară, mi-am pus pantofi cu toc și am mers mai departe. Știu ca nu ar trebui sa mă deranjeze faptul ca oamenii mă rănesc, pentru ca ei habar nu au ca o fac. Dacă eu spun ca nu mă doare, oamenii mă cred. Și n-am dreptul sa mă supăr pe ei. Și oricât de rău as fi, oricât de tare m-ar durea, trebuie sa continui sa mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru ca eu nu am voie sa simt. Și, mai important, eu nu am voie sa arat ca simt. Dar cred ca a venit momentul sa-mi smulg plasturii și să-mi vindec rănile, sa fie loc suficient pentru altele noi :)