Singura, dar

Iubitule, cât ne mai jucam? Astăzi ne iubim, mâine suntem iar străini. Mi-ai spus ca mă iubești și ai plecat. Ai plecat, m-ai alungat, dar nu m-ai lăsat sa plec. M-ai tras la tine și m-ai împins inapoi. M-ai chemat și am venit... am venit de fiecare data. Și iar te-ai speriat. Și iar am încercat sa plec. Și tot nu m-ai lăsat.  Nici măcar nu cred ca îți dai seama de toate astea, iubitule. Nu cred ca îți dai seama ca sunt legată de tine și nu pot sa plec. Am încercat, habar n-ai cât de tare am încercat. Te-am căutat in fiecare dintre ei, m-am agățat de orice cuvânt care îmi amintea de tine, am dat o șansa tuturor. Dar ei nu sunt tu, iubitule, și eu pe tine te caut.  Și momentele astea in care ești adevărat sunt atât de putine și de rare, dar ele sunt motivul pentru care nu mă pot desprinde. Noaptea in care mi-ai povestit toată viața ta, sarutul din mașina, oh.. sărutul din mașina. A fost atât de dorit și, totuși, ne-a distrus de tot. A trebuit sa mă opresc, sa trag aer și sa te întreb ce facem. Am știut amândoi ca nu e bine. Și am mai făcut-o o data. 
Dar dacă nu a fost bine, iubitule, de ce s-a simțit atât de bine? Dacă nu e bine, iubitule, de ce simt ca in brațele tale nimic nu mai contează, oamenii nu mai exista și suntem doar noi... doar noi. Dacă nu e bine, iubitule, de ce atunci te-ai lăsat sa simți si acum nu te mai lași? De ce îți e frica sa fii fericit? Daca nu e bine, iubitule, dacă nu ma vrei, iubitule, de ce nu ma lași sa plec? De ce, iubitule, tu ești acasă?