Furtuna

Afara e furtuna. Tuna. Fulgera. Eu stau in pat. Imi este teama. Stau si ma gandesc cum intotdeauna, cand era furtuna, imi doream sa fie cineva langa mine sa ma apere, sa ma iubeasca. Dar acum, nu e furtuna doar afara, ci si in sufletul meu. Simt ca nu mai stiu ce vreau. Azi iubesc pe cineva, maine pe altcineva. Azi ma gandesc la cineva, maine la altcineva. Si totusi, in mintea mea ramane un singur om. De fapt, nu stiu daca mai e si in sufletul meu, sau a devenit o simpla obsesie. Daca e o obsesie, nu ar fi prima, daca nu e obsesie, din nou, nu ar fi prima oara.

Furtuna din sufletul meu nu e cauzata doar de acel sentiment numit, cica, iubire, ci si de toate certurile astea care par sa nu se mai termine. Stateam si ascultam sunetul ploii, iar prin minte imi treceau zeci de lucruri. De ce cele mai frumoase amintiri ale mele le am cu ea? De ce toti incearca acum sa ne impace? De ce imi e greu sa o consider un capitol incheiat din viata mea? De ce a fost atat de falsa? DE CE?

Intrebari fara raspunsuri ce mi-au dat dureri de cap zile de-a randul. Imi e greu sa uit ca mi-a fost prietena cea mai apropiata atat de mult timp. Stau, din nou, si ma gandesc cum intr-o saptamana totul s-a schimbat. In lumea mea, in lumea ei…acum, s-au facut 2 tabere. Tabara mea si tabara ei. Cine ar fi crezut vreodata ca prietenia noastra nu va dura la nesfarsit?

Okey, acum inchei aceste randuri. Raman in tacerea camerei mele. Raman cu gandurile mele. Raman cu dorurile mele. Raman cu tot ce imi lipseste acum. Raman, dar nu stiu cat voi mai ramane asa…Va mai iesi soarele si pe strada mea?