Copilarie fumata

Voi incepe prin a preciza ca, desi mai am o postare cu aceeasi tema, simt nevoia sa exteriorizez parerea mea despre ce se intampla cu generatiile actuale de copii.
Am aflat de curand de un copilas de nici doi ani care isi pune singur muzica pe YouTube. In fine, alege din bara din dreapta si mareste ecranul si volumul. Tot de curand am ramas uimita cand am vazut cu cata usurinta si dexteritate umbla pe IPhone verisoara de aproape trei anisori. Stie sa intre la poze si la videoclipuri si sa se uite la ele rand pe rand. Ma alarmeaza destul de tare acest progres mult prea rapid al generatiilor ce imi calca pe urme. Afirm cu tarie si voi sustine pana in panzele albe ca sunt foarte norocoasa ca am facut parte din ultima generatie care a crescut normal. Ce traiesc copiii din ziua de azi nu se poate numi copilarie: stau in fata calculatorului cate 16-17 ore pe zi. Mananca in fata calculatorului, isi fac temele in fata calculatorului (asta in cazul in care sunt la scoala), fac tot ce este necesar in fata acestei cutii.
Imi amintesc, si nu putine sunt persoanele cu care am discutat despre acest subiect si sunt de aceeasi parere cu mine, cum bucuria noastra cea mai mare cand se lumina de ziua era sa iesim afara la joaca. Nu aveam cum sa ne chemam unii pe altii prin telefon, mess, facebook etc., ci ne duceam din usa in usa la tovarasii de joaca si le rugam parintii sa ii lase afara. Cand eram impreuna pierdeam notiunea timpului, chit ca ieseam la 9 dimineata si plecam in casa la 9 seara (bineinteles, cu pauza pentru pranz care parea interminabila, caci parintii ne obligau sa oprim joaca pentru a manca, lucru ce ni se parea inutil la vremea aceea) noua tot ni se parea putin. Jucam prinsa in toate felurile, ba chiar mai inventam si noi atunci cand ne plictiseam de multitudinea de variante stiute deja. Ne jucam de-a v-ati ascunselea. Ne suparam de moarte cand pierdeam la alegerile pentru cel ce urma sa mije si ne resemnam numarand mai repede sau tragand cu ochiul la cei ce se ascundeau. Ne luam papusile afara si o patura, ne asezam undeva pe iarba si ne uita Dumnezeu acolo. Ne uitam la desene in putinul timp in care stateam in casa si apoi ieseam afara si puneam in practica ce invatam (dar am crescut cu desene frumoase, nu invatam sa ne batem). Ne jucam de-a “Dansez pentru tine”, de-a “Rebelde”, de-a orice ne placea la televizor. Lumea trecea si se uita cu drag la noi cum ne taram unul sub picioarele celuilalt incercand sa imitam o miscare de dans. De jocurile cu mingea nici nu mai spun, bateam mingea ca dementii, pana ieseau vecenii si ne luau la injurat ca lumea doarme si ne certam cu ei si, Doamne!, ce ne mai placea!
Copiii de acum? Copilarie fumata! Sa ii spun unui copil de 4-5 ani sa joace prinsa? Cred ca ma scuipa intre ochi! Dar in schimb jucam noi si acum si e amuzant sa vezi 10-15 matahale de oameni fugarindu-se sau ascunzandu-se. Dar daca asa am crescut, asa stim sa omoram plictiseala. Cand aveam noi 7-8 ani ne era rusine sa ne uitam in ochii unui baiat/unei fete ce ne placea, ne scriam biletele anonime de dragoste. Acum ma uit uimita la baietei de clasa I sau a II-a cum ne fugaresc pe noi prin scoala pentru a ne da palme la fund. Cred ca cel mai grav lucru legat de acesti copiii este ca au o nesimtire de neinchipuit. Cand eram noi in clasa I daca se uita o pesoana mai mare chiar si cu un singur an la noi, plecam capul si fugeam 5m in spate. Dar nu. Ei nu sunt asa. Ei vin si tipa la tine chiar daca nu le spui nimic. Pot spune ca nesimtirea lor e de-a dreptul jegoasa.
Sper din tot sufletul ca generatia copiilor nostri, cei ce am crescut vazand cu ochii cum evolueaza lucrurile in foarte rau, sa isi traiasca copilaria asa cum ne-am trait-o si noi, nu o copilarie fumata ca a celor de acum!
P.S.: Multumiri lui B. pentru unele dintre ideile de mai sus!