Amintiri...

Amintiri…primul lucru care-mi vine in minte cand ma gandesc la copilarie e bucuria de viata pe care o aveam. Nu aveam grija zilei de maine, a testului ce urmeaza, a tezelor, a ce va spune profesorul cand va deschide catalogul…nu stiam ce e aia suferinta. Daca plangeam, plangeam pentru ca nu-mi gaseam papusile sau pentru ca nu-mi placea la gradinita. Da, plangeam dupa mama. Nu ca acum, sa pierd nopti intregi plangand dupa nu stiu ce baiat…e greu, dar am crescut. Toti am crescut. Toti ne-am schimbat. Ma uit in urma si nu ma recunosc. Copilul de anul trecut nu seama deloc cu mine. Si totusi si atunci avea multe griji, si atunci plangeam dupa baieti, si atunci aveam grija notelor. Dar acum m-am schimbat. M-am schimbat pentru ca…pentru ca…nici macar nu stiu de ce. Pentru simplul fapt ca asa trebuia sa fie. Pentru ca am crescut. Si totusi imi lipsesc clipele cand ieseam in parc si imi faceam prieteni in orice loc in care ajungeam. Imi lipseste copilul care era o data, copilul de acum 10 ani…