Pentru toți cei care

M-am saturat sa fiu fata aia pe care o cauți doar când ai nevoie, stii? Cea pe care o suni când ești trist pentru ca stii ca mereu o sa îți răspundă. Fata aia căreia ii scrii când te simți singur. Fata aia cu care ieși in oraș când ești plictisit. Fata aia pe care o rogi sa te ducă acasă când ești beat. Fata aia la care te duci in vizita când nu mai ai bani de ieșit in oraș. Fata aia care e buna doar când nu ai alternativa. 

Și nu îți spun asta tie, sau tie, sau tie. Va spun asta tuturor. Vouă, celor care v-ați obișnuit cu gândul ca eu sunt mereu aici, gata sa va ascult problemele, gata sa va ajut, gata sa va fac sa va simțiți mai bine. Voua, celor care v-ați obișnuit cu gândul ca nu am nevoie de nimic in schimb, ca e suficient sa mă întrebați de doua ori pe an ce mai fac, fără sa va pese cu adevărat ce răspund. Voua, celor care nu sunteți pregătiți sa fiți acolo pentru mine. Vouă, celor care habar n-aveți ce e in mintea și in sufletul meu, care nu înțelegeți un strigat de ajutor nici când va lovește in fata. Vouă, celor care va simțiți eliberați când spun "nu sunt bine, dar o sa fiu" și știți ca ați scăpat. Vouă, celor care nu mă sunați decât când mi-e mie bine și vouă rău. Vouă, celor care mă uitați și mă aruncați într-un colț de fiecare data când dați de bine. 

Vouă, tuturor, am hotărât sa va scriu astăzi. Doar ca sa va spun ca de mâine nu voi mai fi aici pentru voi. 

Prosti, dar mulți

Ultima oară când am fost la doctor in policlinica de stat, am fost îndrumata la boli infecțioase sub pretextul ca am varicela și am fost sfătuită sa merg acolo și sa spun cât de tare mă doare și cât de rău îmi e, in condițiile in care aveam un ganglion inflamat din cauza unei masele. Am zis ca nu mai merg la stat niciodată. Pana azi. M-a sunat maică-mea plângând de durere, nu-și putea mișca piciorul. Am zburat pana la ea, am urcat-o in mașina și am fugit la o clinica privată. N-au medic, dar pot sa ne programeze pe marți dacă vrem. Mergem la următoarea clinica. Același răspuns. Cea mai rapida soluție, ținând cont de faptul ca femeia nu putea sa stea nici măcar așezată de durere, a fost sa mergem la Spitalul Județean de Urgentă Bacau. Fac dreapta sa intru in curte, mașina parcata in fata mea. Paznicul, cu o scârbă totala, îmi face semn cu un singur deget sa întorc. Pana mi-am dat jos centura și am coborât din mașina, șoferul mașinii din fata mea iese, inchide mașina și pleacă. In fata barierei. La singura intrare in curtea spitalului. Aceeași pe care o folosesc și ambulantele. Reușesc sa cobor și striga paznicul către mine "unde vrei sa intri, domnișoara? Unde vii cu mașina aici?". "La urgente" zic. "Ah. Așteaptă". Și aștept. 5 minute. 10 minute. Nu vine nimeni. In spatele meu coada. Maică-mea se ridica și iese din mașina, zice ca se duce pe jos. Nu vreți să ii fi văzut fata când a scos piciorul din mașina. In fine, mă duc și parchez in alta parte, mă întorc la ea. Intram. Trecem pe lângă alt paznic care își mânca liniștit mărul. Se uita scârbit la noi, mergem mai departe. Sunam la usa sa ne deschidă la urgente. Vine același paznic, mestecând același mar. Deschide usa, se pune de-a latul in usa, se uita la maică-mea ca la un gândac de bucatarie. "Buna ziua. Care e problema, doamna?", după ce a șchiopătat pe lângă el sa ajungă la sonerie. In fine, o lasă sa intre. Eu ies ca însoțitorii n-au voie acolo. Peste doua minute, hop și ea, roșie la fata, ii ieșeau aburi pe nas. "Da, doamna, ce ați pățit? Va doare piciorul? Pai și de ce nu v-ați dus la medicul de familie? Cum, tocmai și-a terminat programul? Ca sa vezi, a început sa va doară chiar când a plecat el acasă! Vreți sa va vadă un specialist? In policlinica, doamna, nu la urgente. Ha, ia uita-te la ea, eu văd ca poate merge". 

Astăzi, pentru prima oară, am aplicat pentru un job in străinătate. Astăzi, pentru prima oară, mi-am pierdut speranța. Nu politicienii sunt problema noastră. Problema suntem noi. Noi care ne complacem într-un sistem a cărui problema principala este schimbarea unui cuvânt in Constituție. Noi care semnam petiții pentru Refendumuri de 43 de milioane de euro, fără scop și cauza. Noi care trecem pe lângă femei maltratate in familia tradiționala și spunem "ei, lasă, bărbatul așa își arată iubirea". Noi care trecem pe lângă copii abuzați și spunem "unde da mama creste". Noi care ne înscriem pe "Antena 3 - Grupul Susținătorilor Fideli" și ii înjuram pe toți cei care nu considera ca domnul Dragnea este cel mai bun politician, ii numim hashtagisti, sorosisti, drogati și sanatanisti. Noi care ne-am bucurat când au murit oamenii in Colectiv, ca acolo era lucrarea diavolului, oamenii aia făceau slujbe pentru Satana și meritau sa moara in flăcări. Noi care vedem țigani pe strada și traversam cu copiii, sa știe de mici ce înseamnă ura și discriminarea, sa nu cumva sa crească și sa fie de acord cu persoanele homosexuale. Noi care susținem natalitatea, dar ne lăsam copiii prin maternități și fugim, ii trimitem la cerșit, ii facem numai sa primim alocații de pe urma lor. 

Știu ca nu va regăsiți in acest "noi", pentru ca știu cine poate sa citească ce am scris. Dar ăștia suntem noi. Și indiferent de numărul celor care nu fac parte din marele "noi", ei vor fi mereu mai mulți. Prosti, dar mulți. 

Și ca sa închei ziua asta cum se cuvine, am fost la o terasa, am cerut un ceai verde și am primit unul de menta ca "asta e singurul ceai verde pe care îl am".

Sa mergem toți la Referendum

In 7 octombrie mergem la vot. Mergeți, adică. Eu n-am niciun gând sa mă prezint. Și asta nu pentru ca nu îmi pasa de ce se întâmpla, ci pentru ca îmi doresc ca Referendumul sa nu fie validat ca poate poate văd și ăștia din Coaliția pentru Familie ca marea majoritate a populației nu da un leu pe problemele lor existențiale și se opresc cu absurditățile astea. Dacă susțineți familia, copiii, viața, dragi militanti, atunci de ce nu ați semnat 3 milioane de oameni pentru investirea fondurilor in construirea de spitale, de orfelinate, pentru simplificarea procedurii de adopție, pentru schimbarea legilor cu privire la abuzul copiilor? De ce, dragi militanti pentru familia tradiționala, nu dați doi bani pe copiii trimiși in strada la cerșit de doi soți - bărbat și femeie? Chiar credeți, dragi militanți, ca dacă o sa cheltuim n-șpe milioane pentru modificarea Constituției, ni se vor rezolva problemele? Nu o sa zic nimic de drumuri, biserici, pușcării și penali in funcții publice. O sa va vorbesc doar despre familia tradiționala și cât de mult bine face ea societății. 

In acest moment, căsătoria între persoane de același sex este interzisă in România. După Referendum - va rămâne la fel. Deci, va întreb din nou. Dacă ați reușit sa va adunați 3 milioane de oameni ca sa semnați un așa nonsens, de ce nu va adunați sa faceți ceva cu adevărat util pentru copiii pe care spuneti ca ii susțineți? Spuneti ca rolul familiei e sa procreeze, ca de asta ne-a lăsat Dumnezeu pe Pământ. Atunci de ce nu faceți, oameni buni, câte 100 de copii fiecare și sa va vedeți de treaba voastră? Chiar credeți ca dacă veți schimba Constituția, cuplurile homosexuale vor dispărea ca prin minune? Chiar credeți ca dacă veți schimba Constituția, oamenii vor spune "aha, deci familia înseamnă o femeie și un bărbat, iubitule, astăzi te părăsesc, mă duc sa mă însor cu o femeie pe care nu o voi iubi niciodată, cu care voi face un copil de care îmi va fi sila, pentru ca nu va fi rodul dragostei dintre noi, ci o obligație pe care o am"? Spuneti ca un copil născut și crescut intr-o familie "normala" are șanse mult mai mari in viața. Și probabil ca așa e. Dar asta se întâmpla deja. Nimeni nu interzice familia tradiționala, nimeni nu interzice uniunea dintre o femeie și un bărbat, nimeni nu le interzice celor doi soți sa toarne copii pe banda rulantă. Dar gândiți-va ca familie normala e și aia in care bărbatul e alcoolic, femeia e alcoolica, bărbatul bate femeia, femeia bate copiii, familia trăiește de la o zi la alta din alocațiile copiilor și din ajutoare sociale. Și, dacă nu mă credeți, va invit sa cunoașteti doua fetițe frumoase foc, pe care le văd de mai bine de 10 ani in aceeași intersecție. Vin in dreptul mașinii, dar n-au curaj sa ceara, poți sa vezi in ochii lor ca le e rusine de ce fac, dar n-au încotro. Și eu? Eu nu pot sa fac nimic pentru ele. Dacă le dau bani, banii aia ajung la părinții lor. Dacă nu le dau, a doua zi le văd cu ochii vineți. Și nu pot sa fac nimic pentru ele pentru ca, nu-i așa, eu nu fac parte dintr-o familie normala. Dacă le-aș lua din strada sa le duc acasă ca pe niște câini maidanezi, sa le hrănesc, sa le spăl, sa le îmbrac, sa le trimit la scoala și sa am grija de ele, se considera răpire de minori și intru la pușcărie. Dacă fac plângere împotriva părinților, o sa se facă o ancheta care va dura 729293819 de ani și care, dacă se va finaliza cu învinovățirea lemnelor pe care le numim parinti ai lor, vor ajunge in grija statului care, ce sa vezi, nu are grija de ele, evident, pentru ca statul nu e o familie tradiționala, deci oricum copilele nu au nicio șansa pentru ca nu sunt crescute de o femeie și un bărbat. Dacă fac cerere pentru adopție, nu mi le da nimeni pentru ca au părinți și, bineînțeles, le e mult mai bine lângă doi părinți denaturați, care le folosesc pe post de sursa de venit, decât intr-o familia netradițională formată dintr-o mama și... atât. 

Asta e realitatea in care trăim. Și asta e ceea ce susțineți voi. Susțineți ca unui copil ii e mai bine lângă femeia și bărbatul abuzivi care i-au născut decât in grija unei femei, a unui bărbat, a doua femei sau a trei bărbați care și-i doresc, care au mijloacele și toată dragostea necesară pentru a-i ajuta sa se dezvolte armonios și sa ajungă Oameni Mari. Voi nu ilegalizati căsătoriile între persoane de același sex, ca astea oricum nu sunt legale. Voi tăiați orice șansa a unui copil născut in familia greșita de a duce o viața normala. 

Am terminat facultatea!

Am terminat facultatea. Sunt fericita posesoare a unei diplome, a titlului de programator cu acte-n regula și a unui bagaj de cunoștințe foarte... gol. Am terminat trei ani de facultate in care n-am învățat nimic. 

Da, nu ați citit rău. Nici măcar la Informatica nu se face scoala. Și eu aveam vise, speranțe când m-am înscris. Nu m-am dus la Comunicare ca am zis ca aia e facultate de balet, eu merg la facultate sa învăț ceva, comunicare poate face oricine, nu îți trebuie facultate... pe naiba! Și informatica poate face oricine. Singurul avantaj pe care ți-l da facultatea e o picătura de credibilitate. Mai degraba se uita oamenii la tine care, vorba aia, ai o facultate in domeniu, decât la un geolog care se visează programator. 

Am terminat facultatea și nu știu sa instalez un Windows. Știu, in schimb, sa calculez volumul unui teren deluros folosind integrale triple. Știu sa estimez populația unei tari peste 20 de ani in contextul imposibil in care nimic nu se va schimba între timp in țara respectiva. Știu sa scriu polinomul lui Legendre folosind noduri Cebîșev de speța a doua și sa ii aflu necunoscutele folosind cuadraturi gaussiene. Nu înțelegeți nimic? E in regula. Nici eu. Dar cred ca ați înțeles ideea. 

Tot ce am învățat in facultate mi-a folosit pentru un singur scop: sa ma primească o firma sa fac practica. Testele pentru practica le dădeam cu algoritmica pe care am învățat-o in clasa a 10-a, dar la interviuri mai ziceam ceva de o baza de date, de o clasa, o metoda și, hop, eram IT-ista. 

Când m-am angajat nu știam nimic. Eram mai copac decât copacul din fata mea (scriu din leagănul pe care îl am pe balcon și chiar am un copac in fata). Eram atât de copac încât nu știam nici măcar sa caut pe Google soluții sa nu mai fiu copac. Nu o sa va zic ce nu știam, ca nu știam sa fac debugging, nu știam ce e ăla deploy, nu știam sa folosesc stackoverflow, nu știam nici măcar ca F5 fără CTRL face refresh din cache. A da, cât am fost in facultate credeam ca se scrie cash. 

Cam asta e ideea. Facultatea m-a învățat cum as fi lucrat acum 30 de ani. Adevarul e ca nu facultatea e de vina. Eu sunt. M-am născut prea târziu. 

Colac peste pupăza, facultatea mi-a dat o meserie. Facultatea mi-a dat puterea și curajul sa zic "sunt programator in **** mea (aici de fapt am vrut sa scriu tastatura, dar era prea lung si se pierdea efectul) trebuie sa fiu in stare sa rezolv asta". Facultatea m-a învățat toate lucrurile de care nu o sa am niciodată nevoie in viața reala și încă vreo doua. Dar facultatea mi-a adus oameni pasionați. Facultatea mi-a adus oameni cu care pot sta 5 ore sa vorbim despre de ce PHP-ul o sa moara in 20 de ani fără sa rămânem fără argumente. Facultatea mi-a dat oameni care sa rada când ii intrebi de ce poarta programatorii Java ochelari. Oameni cu aceleasi interese, oameni care mă susțin, oameni care mă ajuta, oameni la care pot oricând sa merg pentru un sfat, oameni care pot sa îmi instaleze Windows-ul. Restul le-am căpătat muncind. Acasă, la serviciu, in cafenele și terase, am muncit de m-a luat dracu sa termin facultatea și sa pot spune: ASTĂZI SUNT PROGRAMATOR. 

O lume minunata

Astăzi am fost cu câinele in parc. Pentru aceia dintre voi care nu știu, am un ciobănesc german de doi ani. Pentru aceia dintre voi care știu, nu mai are rost sa spun ca e cel mai blând și mai alintat câine din lume. A fost la dresaj 4 luni, timp in care, pe lângă comenzile de baza, a învățat sa facă paza. Mergem la locurile de joaca pentru căței cel puțin săptămânal de mai bine de un an. Uneori mergem doar noi doua, alteori ni se alătura prieteni. Unora le e frica de câini, dar nu și de câinele meu. Rona e câine lup și câinii lupi exista pe lume ca sa apere - oi, oameni, obiecte, tot ce considera ei, sau stăpânii lor, ca trebuie aparat.  Înainte sa hotărăsc sa îmi iau câine am căutat mult. Am citit despre fiecare rasa, am încercat sa înțeleg cu ce o sa mă confrunt, cum trebuie sa mă descurc in diferite situații. După ce am luat-o pe Rona, am continuat sa caut. De fiecare data când făcea ceva ce mi se părea anormal, căutam motivul. Fie ca citeam pe internet, fie ca vorbeam cu alți stăpâni sau cu dresorul ei, nicio acțiune nu a trecut neanalizata. Știu de ce face tot ce face, ce încearcă sa transmită, cum reacționează in diferite situații. Am învățat sa gestionez situațiile delicate.  Astăzi am fost cu câinele in parc. Cu câinele și cu câțiva prieteni. Unul dintre ei, așa cum spuneam ca se întâmpla uneori, nu se împăca prea bine cu alți câini. Așa ca ne-am așezat într-un loc mai ferit, încât sa poată câinii sa se joace liniștiti. In parc rămăseseră doar doi căței, in afara de Rona. Rona obosise și stătea cu noi. Toate bune și frumoase pana când unul dintre cei doi câini a hotărât sa vina la noi. Și a venit aproape. Prea aproape. Așa ca Rona a făcut ceea ce era normal sa facă. A alungat câinele de lângă noi ca sa ne apere. Așa cum va spuneam, am învățat in timp sa gestionez situațiile astea. Știu ca atunci când câinele meu e deasupra, e responsabilitatea mea sa ii despart, așa cum știu ca, atunci când câinele meu e jos, nu pot decât sa aștept. Ei, și acum, câinele meu era deasupra. Așa ca am întins mâna și am ridicat-o de pe celălalt câine. Problema rezolvată. Da' de unde! Vine stăpâna câinelui, alergând și urlând, se bagă sa își ia câinele, da peste mine și, evident, o scap pe Rona care se sperie și fuge iar după câinele ăla. Îl prinde, iar ea deasupra, iar mă duc sa o iau. Dar de data asta n-am mai ajuns eu prima. Sare femeie sa o ia pe Rona de pe câinele ei, Rona fuge și arunca cu ceva după ea.  Și acum problema mea. Dacă femeie reușea sa îmi prindă câinele și sa îl ia de pe câinele ei, câinele meu, normal, natural, instinctiv, ar fi atacat-o. Pentru ca e câine și pentru ca asta fac câinii. Eu n-am dadacit-o, am lăsat-o sa se apere singura, sa se descurce, nu m-am dus sa o iau dintr-o bătaie și sa o strâng in brațe. E câine. Câinii apăra oamenii, nu invers. Astea sunt regulile. Evident ca a urmat o cearta monstru. Argumentul femeii a fost ca i-a fost mușcat câinele acum doua zile. I-am zis ca eu acum doua zile nici măcar nu eram in oraș. A început sa tipe la mine ca ei nu ii pasa, ca e vina mea și sa nu mai vin in parc. A încercat sa îmi arate unde i-a mușcat Rona câinele, dar nu a reușit sa găsească nicio rana. A plecat tunând și fulgerand, amenințând in toate direcțiile.  Și acum, cearta s-a terminat, ea a plecat cu câinele ei, eu am plecat cu câinele meu. Dar povestea asta o sa se repete. Câinii se cearta și se împăca. Așa e de când lumea. Dar oamenii, pe de alta parte... oamenii nu ar trebui sa aibă câini fără sa știe cum sa se descurce cu ei. Nu te poți bagă între doi câini care se bat urlând, dând din mâini și din picioare și asteptandu-te sa se despartă. Câinii simt și dacă simt teama la stăpânul lor, o sa iasă cu atât mai urat. Nu poti pune mâna pe un câine pe care nu îl cunosti, despre care n-ai habar cum reacționează, in timp ce se bate cu alt câine. Pur și simplu nu poți. Nu așa funcționează lucrurile. Nu ai voie sa ai câine dacă nu stii nimic despre câini. Nu sunt experta, dar câinele meu nu a fost mușcat și nici nu a mușcat niciodată. Nu ai voie sa îți lași câinele liber dacă nu stii ce sa faci când se cearta doi câini. Și totuși, nimeni nu îți interzice. De asta se întâmpla atâtea nenorociri cu câini, din cauza tuturor oamenilor care cred ca animalele reactioneaza ca noi, care nu fac niciun efort sa le înțeleagă, care cred ca animalul lor e perfect și toate celelalte sunt defecte. 
Astăzi am fost cu câinele in parc. Și mâine îmi e teama sa mă duc din nou. Nu îmi e teama de câinele meu. Nu îmi e teama de ceilalți câini. Îmi e teama de stăpâna unui câine care o sa tipe și o sa fuga și o sa vina după câinele meu. Nu îmi e teama pentru noi. Îmi e teama pentru ea. Și îmi e mila de câinele ei. 

Nu pot sa fac asta. Îmi pare rau

Nu pot sa vorbesc cu tine și sa pretind ca nu mă doare. Nu pot sa pretind ca nu știu ca a apărut altcineva in viața ta. Nu pot sa pretind ca nu am o problema cu faptul ca vii la mine doar când nu mai ai alte opțiuni. Nu pot sa pretind ca nu mă afectează ca m-ai lăsa balta intr-o secunda pentru o alta ea. Nu pot sa pretind ca nu mi-a fugit pământul de sub picioare când mi-ai spus ca încă te gandesti la cea dinaintea mea. Nu pot sa pretind ca mă joc. Nu pot sa pretind ca nu îmi pasa. Nu pot sa dorm in același pat cu tine știind ca dimineața te va suna o alta ea. Nu pot sa stau in brațele tale știind ca a doua zi va fi alta in locul meu. Nu pot sa te sărut știind ca ai sarutat o alta ea cu câteva ore înainte. Nu pot sa fiu o alta ea in viața ta, când tu ai fost singurul el din viața mea. 
Nu pot sa fac asta. Îmi pare rău. 

Singura, dar

Iubitule, cât ne mai jucam? Astăzi ne iubim, mâine suntem iar străini. Mi-ai spus ca mă iubești și ai plecat. Ai plecat, m-ai alungat, dar nu m-ai lăsat sa plec. M-ai tras la tine și m-ai împins inapoi. M-ai chemat și am venit... am venit de fiecare data. Și iar te-ai speriat. Și iar am încercat sa plec. Și tot nu m-ai lăsat.  Nici măcar nu cred ca îți dai seama de toate astea, iubitule. Nu cred ca îți dai seama ca sunt legată de tine și nu pot sa plec. Am încercat, habar n-ai cât de tare am încercat. Te-am căutat in fiecare dintre ei, m-am agățat de orice cuvânt care îmi amintea de tine, am dat o șansa tuturor. Dar ei nu sunt tu, iubitule, și eu pe tine te caut.  Și momentele astea in care ești adevărat sunt atât de putine și de rare, dar ele sunt motivul pentru care nu mă pot desprinde. Noaptea in care mi-ai povestit toată viața ta, sarutul din mașina, oh.. sărutul din mașina. A fost atât de dorit și, totuși, ne-a distrus de tot. A trebuit sa mă opresc, sa trag aer și sa te întreb ce facem. Am știut amândoi ca nu e bine. Și am mai făcut-o o data. 
Dar dacă nu a fost bine, iubitule, de ce s-a simțit atât de bine? Dacă nu e bine, iubitule, de ce simt ca in brațele tale nimic nu mai contează, oamenii nu mai exista și suntem doar noi... doar noi. Dacă nu e bine, iubitule, de ce atunci te-ai lăsat sa simți si acum nu te mai lași? De ce îți e frica sa fii fericit? Daca nu e bine, iubitule, dacă nu ma vrei, iubitule, de ce nu ma lași sa plec? De ce, iubitule, tu ești acasă?